Patru sînt atitudinile critice
de referinţă provocate de spiritul umoristic al poeziei lui Topîrceanu. Ibrăileanu
îi reproşează inteligenţa. În viziunea sa, elanul sentimentului cenzurat de
inteligenţă îşi pierde lirismul. Ralea, dimpotrivă, consideră cenzura inteligenţei
ca fiind creatoare. Poezia nu se poate face numai cu spirit, aşa cum nu se
poate face numai cu sentiment. Primeşte, însă, cu braţele deschise îmbinarea
lor. Topîrceanu a realizat o îmbinare de tip clasic a spiritului şi
sentimentului. Clasic? Umorul lui Topîrceanu nu aparţine, după opinia lui
Lovinescu, poeziei, ci unei inteligente simulări a calităţii poetice. Literatura
umoristică, fără îndoială, căreia nu i se pot nega spiritul, arta; ceea ce
scrie Topîrceanu ar fi numai o degradare a poeziei, o confuziune între convenţia
poeziei şi umor, aparţinînd de literar dar nu şi de lirism. Călinescu încearcă
să împace contrariile pentru a salva evidenţa că, poezie sau nu, literatura lui
Topîrceanu e agreabilă, place. Mai ales parodiile: „Inteligenţă critică? E prea
puţin. Avem de-a face cu un mimetism superior care presupune putinţa de a trăi
pe felurite chei muzicale”. Dar „poezia umoristică” e un nonsens: „Orice umor
ce nu e însoţit de marea reprezentare grandioasă caricaturală ori înecat în
sentiment nu aparţine poeziei. Prin urmare, acum putem pune întrebarea mai lămurit:
este Topîrceanu un mare evocator de lumi groteşti, joviale; este el măcar un
liric maliţios? Sau numai un cronicar vesel? Că nu este numai un cronicar ne
dovedesc citatele din parodii, în care puterea de a se înfăşura în viziunile
altuia şi de a le diforma cu gravitate este remarcabilă”. Aşadar autor de
vesele cronici rimate în tradiţia bicefalului A. Mirea, Topîrceanu este poet în
exerciţiile sale parodice. Abia aici umorul său îşi găseşte, cu împrumut, o
viziune. Cronica vesel-rimată a micilor evenimente prozaice ori lirice produce
o plăcere vulgară, asemenea cîntecului de lume care place şi el vulgului,
aceasta neînsemnînd, însă, că valoarea muzicii lui Mozart este anulată.
Interesant — şi oarecum surprinzător
— este faptul că George Topîrceanu a fost, în ciuda culturii lui modeste,
preocupat de teoria rîsului şi a umorului. Ţine prin 1927-1928 o conferinţă: Problema rîsului şi umorul românesc, încearcă
şi o definiţie a specificului românesc al humorului şi rîsului. Nu exagerează.
Bunul simţ, care îl face în cele din urmă simpatic, îl apără de ridicol. Pentru
cititorul de azi este semnificativă persistența relaţiei pe care Topîrceanu nu încetează
o clipă să o facă între umor şi rîs: „Cînd zici despre un om — fie el scriitor,
fie simplu cetăţean — că are humor, toată lumea înţelege că acel om are darul
de a face, cu intenţie, eu bună ştiinţă, pe semeni să rîdă”.
Aceasta era limita cea mare a
inteligenţei lui Topîrceanu. Astăzi nici un spirit cît de cît bine cultivat nu
mai asociază umorul rîsului. Umorul şi-a cîştigat independenţa spirituală. Nu
mai este înţeles ca un mijloc prin care se produce rîsul, ci ca o atitudine
intelectuală. Nici măcar rîsul nu mai e acceptat ca un efect al umorului.
Spiritul modern distinge între umor, ironie şi rîs, chiar dacă nu le poate defini.
Ceea ce nu înseamnă că, pentru (ab)uzul intern al acestor însemnări, nu putem
propune trei definiţii: umorul este o atitudine de superioritate a subiectului faţă de obiectul vorbirii-scrierii;
ironia este subminarea retorică ori
existenţială a oricărei superiorităţi (a subiectului şi a obiectului) prezente în
discurs ori în conştiinţă; iar rîsul este un efect de surpriză pe care îl
induce descoperirea spontană a superiorităţii subiectului faţă de un alt subiect
sau obiect. Topîrceanu reprezintă în poezia noastră încercarea umorului de a
produce rîs.
Ioan Buduca
(Din Almanahul Flacăra 1986)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu