Distins reprezentant al intelectualităţii româneşti acest „glob-trotter”
al creaţiei artistice, care a fost Marin Iorda, a desfăşurat o activitate ce
„nu s-a depănat pe o singură linie şi nu s-a scurs într-o singură direcţie, ci a
fost felurită şi multilaterală”.
În decursul existenţei sale am
avut revelaţia unei faţete noi a unui artist cu o multilateralitate de-a
dreptul paradoxală.
Într-adevăr, s-a scris foarte mult
despre acest artist, dar numai în timpul vieţii sale.
De ce după trecerea sa în nefiinţă
a fost dat uitării? Căci cu adevărat acest om a fost unul dintre pionierii
filmului de desen animat, al filmului artistic, a graficii şi de ce nu a
iniţierii unui nou gen în abordarea şi tratarea operelor dramatice la noi în
ţară.
S-a născut la 1 septembrie 1901,
în Bucureşti, pe o străduţă aflată la hotarul a trei mahalale celebre: Moşilor,
Obor, Pantelimon. Tatăl său era fiul unui cizmar din comuna Pogoanele Buzău,
care s-a strămutat în Capitală unde a deschis împreună cu alţi cinci fraţi ai
săi un fel de cooperativă familială pe care sperau ca apoi s-o mărească şi să
deschidă pe lîngă ea un magazin de încălţăminte.
Mama, pe numele său de fată Comana
Paraschiv se trăgea din satul Uleşti Ialomiţa.
Dar se pare că micul Marin l-a
moştenit pe străbunicul său dinspre tată pe nume Erimia, care avea obiceiul
să-şi cioplească diferite obiecte din lemn pentru ornamentarea gospodăriei.
De Ia tatăl său aude pentru prima
dată de circ, teatru, de Hamlet,
Nottara.
În 1908 este înscris la şcoala
primară „Principele Ferdinand” de pe bulevardul cu acelaşi nume şi imediat după
terminarea acesteia, părinţii hotărîţi să facă din el un om învăţat îl înscriu
la gimnaziul „Gheorghe Şincai”, unde a fost elev timp de trei ani, după care
războiul va destrăma „visul părinţilor mei de a-şi face din fecior un om învăţat”.
În toată perioada războiului,
diferenţele de păreri în legătură cu viitoarea carieră a artistului în devenire
fac ca relaţiile sale cu părinţii să devină din ce în ce mai reci. Tatălui i-ar
fi plăcut ca fiul său să urmeze o şcoală militară, pe cînd mama credea că îi va
sta mult mai bine într-o rasă preoţească.
Dar era deja prea tîrziu, tînărul
Iorda începuse deja să scrie, să deseneze „asasinînd” redacţia Revistei copiilor şi a tinerimii cu
proză, versuri şi desene, aşteptînd cu nerăbdare să-şi vadă numele tipărit
şi... şi l-a văzut la... poşta redacţiei unde era înştiinţat că a cîştigat
concursul de versuri şi drept premiu primea un abonament la revista pe care
şi-o dorea cu atîta ardoare.
Între timp continuă ucenicia Ia un
atelier de tîmplărie, la un zincograf şi un cizmar, dar, „parcă tot mai mult mă
îmbia să stau la masă şi să scriu poveşti, să desenez ilustraţii de carte, caricaturi”.
În 1917 încă mai oscila între
meseria de pictor şi cea de scriitor. Purta haine negre civile, lavalieră,
pălărie cu boruri mari, îi cunoscuse pe I. Peltz, T. Vianu, L. Rebreanu şi
Alex. Macedonski, în casa căruia fusese de cîteva ori la cenaclu.
La 18 ani dă admiterea la şcoala
de Belle-Arte şi din şaptezeci de candidaţi intră al treisprezecelea.
Urmează cursurile de sculptură,
unde-i are ca profesori pe Mirea, Stork şi Paciurea.
Probabil că numărul treisprezece
nu i-a fost norocos, deoarece se vede nevoit să renunţe la şcoală din lipsa
fondurilor pentru hrană şi îmbrăcăminte care îi lipseau, datorită relaţiilor
reci ce se instauraseră între părinţi şi fiu.
Graţie pungii generoase a lui C. G.
Costa-Foru, Revista Copiilor îşi reia
activitatea după întreruperea din timpul războiului, revistă la care se va
angaja Iorda „şi tot graţie aceleiaşi generozităţi m-am înfiinţat şi eu tot mai
des la masa lui”, ba o vreme chiar a locuit în casa acestuia de pe Aleea Mitropoliei,
ocazie cu care i-a cunoscut pe I. Slavici, G. Galaction, V. I. Popa, Ion Pas,
H. Kiriţescu, I. C. Vissarion.
Din 1920 face parte din redacţia
revistei, scrie şi mai ales desenează în fiecare număr.
În 1924 este chemat să participe
alături de N. Batzaria la înfiinţarea şi conducerea revistei pentru copii Dimineaţa copiilor. Acum ia naştere şi
faimosul personaj care sub numele de Haplea avea să încînte generaţii de copii.
Colaborează la Adevărul literar
sub conducerea lui Ioan Slavici şi apoi sub cea a lui A de Hertz, la cotidianul
de teatru şi artă Rampa, unde publică
caricaturile actorilor şi scriitorilor din acea vreme. Tot acum apare şi
revista umoristică „Di Granda” la care, de asemeni, colaborează alături de V. I.
Popa.
Participă ca membru fondator Ia
„Salonul Umoriştilor” cu grafică, caricaturi şi alte lucrări pe teme
umoristice.
Ghinionul continuă să-I urmărească
şi fostul director, N. Batzaria îl concediază pentru faptul că şi-a permis să
părăsească redacţia fără aprobare şi să se retragă la Braşov spre a se odihni
în urma unei congestii pulmonare de care suferise.
Lucrează o vreme alături de V. I.
Popa şi H. Maxy, într-un atelier de grafică publicitară, înfiinţat de S. Maur,
perioadă în care îl cunoaşte pe T. Muşatescu, Ioan Masoff şi alţi scriitori
tineri din aceeaşi generaţie.
Concomitent lucrează ca redactor
la ziarul „Universul” de unde a fost concediat de Stelian Popescu, deoarece
colabora şi la alte publicaţii, printre care şi la revista „Cuvîntul liber”,
scriind articole şi desenînd ilustraţii cu caracter social.
Anii următori se arată a fi plini
de realizări pe plan cinematografic.
După îndelungi eforturi şi
lipsuri, Marin lorda debutează în cinematografie cu primul film de desen animat
de lung metraj (330 m), avînd ca erou principal unul din personajele pe care le
desena în revista Dimineaţa copiilor,
„Haplea”.
În 1928 realizează filmul Aşa e viaţa!, avînd ca interpret pe Ion
Georgescu şi se pare că norocul continuă să-i surîdă căci imediat, în aceeaşi
perioadă a fost chemat să lucreze alături de regizorul francez Fernando Gabriel
Roşea.
Prima sa expoziţie va fi una de
caricaturi, prezentată de Cincinat Pavelescu, căreia un an mai tîrziu, adică în
1934, îi va urma o alta de grafică.
Este desemnat să facă parte din
delegaţia română la Congresul de pace de la Bruxelles din septembrie 1936, iar
în octombrie a aceluiaşi an îi este încredinţată conducerea revistei Dimineaţa copiilor, totodată avansîndu-i-se
propunerea de a colabora la emisiunile postului de radio românesc.
Guvernul condus de Goga suspendă
revista pentru copii şi M. Iorda se angajează ca regizor Ia teatrul „Muncă şi
voie bună”, înfiinţat de V. I. Popa şi tot în 1938 îi apar cărţile Funeralii naţionale, Haplea la stăpîn,
Poveştile unchiului meu, Meşterul strică.
În 1939 i se propune să înfiinţeze
şi să conducă revista Curentul pentru
copii de unde este scos după cîteva luni, iar între timp guvernul francez
îi acordă medalia de bronz pentru un film şi schiţe de decor expuse la
Expoziţia internaţională de la Paris 1937.
În anul 1941 şomează, ajutîndu-şi
soţia să conducă o mică librărie pe Calea Rahovei, pentru ca anul următor să
fie numit profesor la Conservatorul Muncitoresc al Ministerului Muncii.
Montează mai multe spectacole
pentru copii şi apoi este mobilizat alături de alţi scriitori şi regizori să
conducă echipe de teatru în spectacole pentru răniţi.
Urmează o perioadă de aproape un
an de dispariţie din lumea artistică, timp în care se refugiase împreună cu
soţia în casa lui Mihail Sorbul, undeva lîngă Piteşti, de unde se reîntoarce
abia după 24 august 1944.
Este angajat de V. Eftimiu ca regizor
principal la Teatrul Naţional şi este numit consilier artistic la Ministerul
Muncii şi Ministerul Artelor, Concomitent încearcă să-şi reia activitatea
cinematografică cu filmele Focuri sub zăpadă
şi Cetatea fermecată, ambele rămase
neterminate din lipsă de fonduri şi material.
În 1946 îl regăsim ca director al
teatrului Muncă şi lumină, apoi în
1947 director al Teatrului Naţional din Iaşi, unde din treisprezece spectacole
ale unei stagiuni montează opt, în 1948 este director al Teatrulu Naţional din
Craiova, iar din 1949 cere revenirea în Bucureşti.
Între timp montează spectacole la
Ploieşti, Reşiţa, Brăila, este angajat ca regizor prim la Teatrul Giuleşti şi
îi apar cărţile Oameni în cătuşe de aur,
Un căţel, un purcel şi-un băieţel. Montează piesele: Ce se naşte din pisică, Hagi Tudose, Noapte de vară, un spectacol
Alecsandri-Caragiale, Domnişoara Nastasia.
În 1957 este transferat la Teatrul
Tineretului, montează Înşir-te mărgărite,
i se retipăreşte volumul Poveştile unchiului
meu şi urmează timp de trei ani cursurile serale ale Universităţii de
marxism-leninism — secţia filosofie.
Colaborează intens cu desene,
reportaje şi caricaturi la Magazin, Urzica, Ateneu, Flacăra, România liberă. În
1965, în parcul Herăstrău, se organizează o Expoziţie retrospectivă Marin
Iorda, din catalogul căreia făceau parte peste o sută de lucrări originale:
acuarele, tempera, grafică (tuş, cărbune, creion), schiţe, proiecte de lucrări
de grafică publicitară, program de sală, afiş, modele pentru ţesături şi
imprimeuri.
Ca lucrări de desen animat au fost
expuse cadre din filmul realizat în 1927.
Stagiunea 1966-67 de la Bacău se
deschide cu premiera piesei lui Marin Iorda Cîntec
de inimă albastră şi are loc o a doua ediţie a Expoziţiei retrospective.
Ultima parte a vieţii maestrului
se dovedeşte a fi rodnică, mai ales din punctul de vedere al colaborării cu
Tudor Muşatescu, colaborare care are ca rezultat reîntoarcerea personajului „Haplea”.
Iată ce spunea Aurel Baranga
despre Marin Iorda (declarîndu-se un mare admirator al acestuia) la a
şaptezecea-i aniversare: „Caricaturist, poet, dramaturg, regizor, romancier,
scenograf, prieten şi tovarăş de drum al lui V. I. Popa, puţini ştiu că (...) a
fost în toate domeniile şi continuă să fie unul din acei ciudaţi inventatori
care lucrează la domiciliu, descoperind misterul bombei atomice într-o cutie de
conserve cu un ac de pălărie şi un fierăstrău de traforaj”.
Dan R. Filimon
(Almanah Flacara 1986)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu