Cu De Sica în vacanță

Acum un an eram pe plajă, la Mamaia, cu De Sica. Vittorio, ce dumnezeu, nu-l ştiți? Cineastul italian. Aşa! A ţinut morţiş să facem concediul împreună. Ştia că lucrez în branşă. M-am trezit pe nepusă masă cu o telegramă de la el: sosesc marţi stop fă rost de gazdă stop te îmbrăţişez stop De Sica stop. Prea bine nu îI ştiam eu pe De Sica, aşa că am dat fuga la Cinematecă să-i văd integrala, că nu voiam să mă fac de rîs. Drept este că noi cei 20-30 de speriaţi din sală nu prezentam încredere proiecţioniştilor care ne-au oferit ediţii prescurtate ale filmelor şi aşa tunse bine de DDF. Însă, oricum, o idee tot îţi puteai face despre ele.

Cu acest bagaj de cunoştinţe şi cu un buchet de flori, am aşteptat în gară sosirea expresului. Ne-am recunoscut imediat (talentele se recunosc de la distanţă). Şi hai la mare. Alternativa era: cu trenul pînă la Constanţa, ori cu Trabantul meu? S-a preferat a doua, pentru comoditate şi, mai ales, pentru libertate în mişcări. Am plecat la două noaptea, ca să prindem şoseaua mai liberă şi am intrat în Constanţa pe la ora 10. Şi fiindcă nu făcusem rost de locuri la hotel — căci ştiţi şi dv., în sezon la mare nu găseşti locuri la hotel nici dacă lucrezi în alimentaţie — ne-am dus la vechea mea gazdă, nenea Ghiţă, pensionar viguros ce merge pe 90 de ani. Aici totul era închiriat; mă refer la cele trei camere, garajul, spălătoria şi magazia de lemne.

Pentru noi păstrase o încăpere care găzduise cu mulţi ani în urmă găinile şi porcul, dar de cînd rentează treaba cu închiriatul, coșmelia a fost pusă în exploatare. De fapt, aveam aici tot confortul: 2 paturi de spital metalice, cu saltele de paie, o scîndură cu nişte cuie în chip de cuier şi o măsuţă de 15/15 cm. Mai mult nici nu ne trebuia. Din păcate, nu avea ferestre, dar asta nu deranja, deoarece tot nu stăm acasă, iar noaptea dormeam cu uşa deschisă. După ce ne-am spălat de praful de pe drum la cişmeaua din mijlocul curţii şl ne-am aşezat sub umbrar, nenea Ghiţă ne-a cerut să fixăm ora la care dorim să folosim amenajările sanitare, deoarece fiind găzduite 14 familii, trebuia o planificare riguroasă. Am optat pentru 5,50 baia şi pentru 6,22 celelalte. De la 9,30 la 16 se puteau folosi locurile sus amintite prin înţelegere cu colocatarii arşi de soare care făceau pauză la domiciliu. Nenea Ghiţă ne-a mai explicat că, în cazul unor tulburări ivite pe parcurs din cauza apei sau alimentaţiei, nu-şi asumă nici o obligaţie. Evident, ne-a perceput o taxă suplimentară de zece lei per persoană pe zi pentru folosirea băncii de sub umbrarul de viţă, precum şi a scăunelelor mobile. Veseli că am rezolvat problema cazării, am plecat la plajă. Pe nisip, lume multă de n-aveai unde pune salteaua. Am găsit un spaţiu mai liniştit între nişte tufe şi, dezbrăcaţi de costume şi convenienţe, am început să trăncănim, firesc, despre ale noastre. Şi ce putea să ne lege mai mult decît imaginea?... De Sica o vedea în felul lui, cunoscut de altfel, eu în felul meu, încă neadus la cunoştinţa marelui public. De exemplu, el susţinea că un nud de femeie poate fi filmat numai din raccourci, eu susţineam că un nud de femeie nu se poate filma din nici un unghi. El îmi argumenta cu filmele lui, eu cu ale noastre. Apoi, problema sunetului în film. Aici era să ne certăm. Cum putea susţine că în filmele făcute la Buftea nu se poate înţelege nimic din dialogul actorilor, mai ales că nu văzuse decît 62 care probabil nu erau concludente? De aceea, subiectul a rămas deschis. Cînd tocmai ajunsesem la ideea superiorităţii unui scenariu net superior faţă de un scenariu net inferior, o minge udă şi grea, şutată dintr-un grup de tineri dolofani deveniţi ad-hoc fotbalişti, l-a troznit în cap pe De Sica. La protestele mele vehemente, mi s-a răspuns injurios, eu l-am pocnit peste picioare pe arbitrul competiţiei care striga cel mai tare încît în cursul îmbrîncelii care a urmat a intervenit responsabilul bufetului din apropiere care ne-a despărţit amical cu cîte o frapieră cu apă turnată în cap. De Sica rîdea copios de toată scena care-i amintea de primele filme în stil neorealist la care-şi făcuse mîna. Atunci, i-am propus să nu mai abordăm subiecte serioase în discuţie, care ne fac să nu fim atenţi la viaţa ce pulsează în jurul nostru.

La prînz, în prima zi, am mîncat la restaurantul de pe faleză. N-a durat mult, pentru că am găsit un chelner mai expeditiv. Am stat doar o oră pînă a venit comanda. În alte zile n-am avut norocul ăsta, aşa că prelungeam dejunul cu cina. În schimb, orchestra era minunată. Cînta atît de tare şi atît de frumos încît ne scutea de orice conversaţie protocolară. Nouă nu ne mai revenea decît misiunea de a da din cap şi de a zîmbi ori de cîte ori vreunul din noi îşi vîra un deget în urechi pentru a-şi proteja timpanul. Sîmbetele şi duminicile le petreceam la televizor, în holul hotelului de pe plajă, unde putea veni oricine, fără taxe suplimentare. Am fost de vreo două ori în port şi la statuia lui Ovidiu, însă cel mai mult l-a impresionat pe Vittorio magazinul de covrigi de lîngă monumentul străbunului său. Dar cum două săptămîni nu sînt o veşnicie, a venit şi vremea despărţirii. Vittorio a plecat pe calea aerului la Roma, cu regretul că preţiosul său timp nu-i permite un sejur mai lung cu mine. M-a rugat însă, ca la anul, dacă nu mi-e greu, să-i organizez tot eu vacanţa.

Dan Cojocaru

(Perpetuum Comic 1983)