Interviul

Bucuros, că, în fine, nimerise într-un oraş, pe care îl vizita pentru prima oară, Viktor Ilici îşi dădu acordul de a i se lua un interviu.

Rapid, Viktor Ilici luă micul dejun în camera de la hotel, ieşi pe balcon şi, aşteptînd colaboratorul anunţat, începu să cerceteze o viaţă necunoscută lui.

Avea şaizeci de ani, bătuţi pe muchie, zilele deveneau tot mai scurte, şi, de aceea, în noul loc, unde l-a aruncat soarta, el se străduia să afle, să cunoască totul, cît se poate mai în detaliu, privea în jur cu atenţie şi încordat, căci înţelegea perfect că o altă revenire în oraş va fi puţin probabilă.

Cum Viktor Ilici era cufundat în gînduri, nu a auzit bătaia în uşă. Uşa se întredeschise şi un glas de femeie strident şi autoritar întrebă:

— Sînteţi aici?

Intrase o fată înaltă, solidă, cam de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani.

— Kuskova, se recomandă fata. Scoase servieta, care atîrna ascultător pe umărul ei brusc înclinat, cu repeziciune o aruncă pe divan şi privi cu ochi critic încăperea. Da... spuse ea cu compasiune, aici îţi piere somnul.

— Da’ ce vă veni? întrebă Viktor llici, care, din nu ştiu ce motiv, se şi tulbură. Eu mă simt foarte comod aici.

— Mă bucur pentru dumneata, zise Kuskova. Şi, în general, aveţi perfectă dreptate. Trebuie să ne adaptăm condiţiilor. Cu atît mai mult, cu cît ele sînt uneori mai puternice ca noi. Totuşi, să trecem la subiect, timpul îmi este limitat. Vă imaginaţi deja, caracterul discuţiei?

— Presupun... începu Viktor llici.

— Într-un cuvînt, spuse fata, scoţînd din servietă bloc-notes-ul, există o anume cerinţă pentru rubrica „Oaspeţi de seamă”. Trebuie să ne povestiţi despre impresiile proprii asupra oraşului, cum v-a plăcut aspectul lui arhitectonic, rezumînd, pe scurt, cam ceea ce povestesc toţi în asemenea ocazii. Dar înainte de toate vă voi pune două-trei întrebări în legătură cu planurile dumneavoastră de creaţie. Ce ziceţi, începem? Aţi venit la noi pentru prima dată?

— Da, spuse Viktor Ilici.

— În acest caz, probabil, noul şi marele ansamblu de locuinţe Okaemovo v-a atras privirile? Nu pot afirma că acesta este vîrful construcţiei citadine moderne, dar în orice caz, are la bază o oarecare concepţie. Marele ansamblu este legat în mod reuşit de localitate şi, în general, se încadrează în arhitectura ei. Este bine realizată, spre exemplu, Casa modei. În schimb, „Magazinul universal cu autoservire” l-aş fi plasat mai aproape de lac. Cred că acolo era mai necesar. Pe acelaşi mal înalt şi drept mi se pare că trebuia amplasată o clădire mai lungă. Sînteţi de acord?

— Vedeţi... începu Viktor Ilici.

— Ah, lăsaţi, spuse Kuskova, plîngîndu-se în legătură cu proiectele tip, mai întotdeauna arhitecţii noştri îşi ascund dibaci inerţia lor creatoare. Problema este că trebuie creat, trebuie gîndit. N-a spus cineva odată: „Cuget, deci exist”?

— Da, a spus... şi Viktor Ilici tuşi

— Şi a avut dreptate! exclamă fata. Nenorocirea constă în faptul că oamenii care gîndesc sînt, se pare, tot mai puţini. Nu ştiu ce se întîmplă acolo la dumneavoastră, dar gîndesc că, aproximativ la fel se merge pe aceleaşi lucruri şi, de-ai vrea să schimbi ceva, n-ai cum. Îmi veţi răspunde: „Peregreev hotărăşte”. Iar eu o să vă spun: este un răspuns şablon! Vor striga toţi din jur: „Peregreev”! Şi dumneata, după ei. În fond, cine este Peregreev?

 Viktor Ilici vru să spună că pe Peregreev nu-l cunoaşte şi nici nu a reuşit să-l vadă.

— În asta şi constă problema! spuse fata, privind spre el cu compătimire. Inerţia, dragă prietene, este un lucru groaznic. Ăsta-i adevărul! Să lăsăm, dar această temă. Aţi apucat să vedeţi teatrul cel nou?

— L-am văzut, zise Viktor llici.

— Exteriorul este plăcut, dar interiorul!... plesni fata din palme. Parcă este din secolul al XlX-lea...

— Dar mie îmi plac teatrele cele vechi, îşi expuse timid părerea Viktor llici.

— Asta, ştiţi, îl considerăm detaliul dumitale. De altfel, se mai manifestă şi acum, în marele mers al nostru, unele sentimente nostalgice. Dar toate astea sînt sirop de trandafiri, o smiorcăială lirică. Este adevărat, trebuie să recunosc că şi trupa de actori se află la nivelul acestei clădiri. Pe artiştii noştri i-aţi văzut? În Liaguţşin, mă rog, mai arde ceva, dar ceilalţi sînt nişte imitatori perfecţi. Pictura este săracă, coloristica la pămînt, grafica modestă, nu mai zic de sculptori, cu ei lucrurile stau şi mai rău

— Mi-a plăcut monumentul lui Lermontov, zise abia auzit Viktor llici.

— Despre părerea asta n-o să scriu. De altfel nu aţi primi lauri pentru ea, în schimb aţi da apă la moară la aşa zisele „oracole” locale, care fac stăruitor din Hughin o personalitate. Vă spun eu, că nu merită asemenea laude.

— Din Hughin? Dar cine-i?

— Autorul acestui monument. Nici nu-l cunoaşteţi? Uite-aşa, prietene, nişte indivizi şterşi ating cu degetul cerul. Ei bine, în general, totul mi-e clar. Ce am mai vrut să spun? Da! Cu ce intenţionaţi să fericiţi planeta noastră obosită de aşteptare?

Viktor llici încercă să surîdă.

— Cum să vă spun?... Răspundeţi mai amplu. Ce dracu! Kuskova privi spre ceas şi în ochii ei se reflecta spaima. O să întîrzii! Am pălăvrăgit cam mult cu dumneavoastră. V-am demoralizat. Liniştiţi-vă. Vă vom trimite ziarul...

Spre seară, Viktor llici plecă. Nu simţi cum se produsese decolarea, observă doar că, pe dată, oraşul furnicar începu rapid să se micşoreze; pe drumurile rîurilor, prin întuneric, goneau maşini precum jucăriile şi, deja ţîşneau în casele, acum frumoase jucării, luminiţe de aur, semn de despărţire.

Tocmai în acele clipe Kuskova stătea în mica ei bucătărie şi povestea vecinei despre Viktor llici:

— Bătrînul mi-a părut tare şters... Abia de-am reuşit să conversăm. Chiar mai apoi, abia şi-a scăpat vorbele. în general, aceste personalităţi ies mult cîştigate dintr-o asemenea cunoaştere intimă!

Leonid Zorin

În româneşte de STELIAN CEAMPURU

(Perpetuum Comic - 1986)