Spre deosebire de colegii mei, şi oarecum spre mirarea părinţilor, faptul că am reuşit la examenul de treaptă mi-a prilejuit un entuziasm, dacă se poate spune aşa, foarte măsurat. Trăim, din pricini greu de explicat, credinţa că lucrurile cele mai importante în viaţa unui bărbat se petrec, totuşi, după douăzeci de ani, vîrstă la care tinerii deosebit de inteligenţi au dinspre partea destinului anume semne ale drumului de urmat.
Dacă în mintea bunilor mei colegi de liceu, ajunşi, aproape fără să-şi dea seama, în situaţia de a executa zilnic stînga-mprejur şi dreapta-mprejur — pînă la gradul acela de perfecţiune fără de care orice război pare de neconceput — certificatul de astenie reprezintă dovada marilor mele disponibilităţi în chestiunile sociale curente, în ce mă priveşte nu reuşesc să fac abstracţie de ideea că am căpătat o astfel de hîrtie întrucît exista un temei.
Pe de altă parte, delicateţea cu care contabilii propriu-zişi consideră cazul unui tînăr în situaţia de a fi reformat dintr-un motiv atît de ambiguu îmi dă o stare de confort necunoscută mai înainte. Descopăr că, în fond, nu există îndeletniciri în sine plictisitoare.
Contabilii propriu-zişi ai fabricii de ambalaje nu se plictisesc niciodată. O treabă odată începută, trebuie să aibă şi o încheiere. Devreme ce-i nevoie de cutii, e nevoie de cineva care să socotească numărul de cutii necesare, cantitatea de carton din care se pot fabrica aceste cutii, numărul de fabrici destinate să producă o cantitate de carton bine determinată şi aşa mai departe. Problema care tulbură întrucîtva armonia unei atît de fireşti relaţii de necesitate este, din păcate, şi cea mai frecventă problemă în lumea de azi: gradul de importanţă a muncii ce-o ai de făcut. În timp ce tovarăşii mei de birou sînt pe deplin convinşi că bilanţurile pe decade la o fabrică de ambalaje nu suferă comparaţie, în privinţa complexităţii, şi, în definitiv, a importanţei lor în cadrul bilanţurilor trimestriale pe departament, eu — în cei aproape trei ani de cînd mă aflu aici şi aştept să împlinesc douăzeci de ani — am început să intuiesc că, în realitate, lucrurile stau oarecum altfel şi că un sfîrşit de lună la contabilitatea întreprinderii de confecţii, căreia îi furnizăm, în cea mai mare parte, cutiile de carton îţi dă, în chip foarte intens, simţămîntul realizării profesionale. Cît despre importanţa unui bilanţ decadal în industria confecţiilor, aproape că nici nu se mai discută.
Este ora zece, în curînd vom avea pauza pentru micul dejun, au trecut cîteva ceasuri de cînd se poate spune că am vîrsta aceea care contează la un bărbat inteligent, dar nu am încă nici un semn din partea destinului.
Afară poate de telefonul de la jurisconsultul fabricii, un ins atît de sigur că nu există lucru să nu suporte încadrarea într-un paragraf de lege, încît atunci cînd discută cu tine poţi fi sigur că nu conversaţia e ceea ce-l interesează. Omul, pur şi simplu, te evaluează. În mine, de pildă, evaluează eventualitatea unui alt jurisconsult. Ştie că am căzut la admitere şi se străduieşte să-mi fortifice moralul pentru sesiunile viitoare. Pentru cineva care a dorit cu tot dinadinsul să ajungă jurist şi a ajuns jurist, numărul examenelor ratate nu înseamnă nimic.
— Deci, spune el prevenitor, înveţi!
Îi răspund că, într-adevăr, nu-mi pierd vremea.
— Sînt hotărît să dau în fiecare an.
— Înveţi şi seara, nu-i aşa?
— Tot timpul.
— Perfect. Acum eşti tînăr, nu observi cum trece timpul. Cînd ai să fii de vîrsta mea, o să înţelegi ce-am vrut să zic.
Îl asigur că am priceput la ce se referă. Am împlinit douăzeci de ani, a cîte 365 de zile. Cu totul, cam 7.300 de zile. Lucrez cu un calendar japonez: cristale lichide, „Sharp-Elsimate EL-211”. Poartă numărul 06105139 şi are tot ce-i trebuie ca să fii convins că nu greşeşte niciodată. Înmulţesc 7.300 cu 24 şi obţin 175.000. Adaug anii bisecţi şi am un total de 175.290. Am dormit, în medie, 9 ore pe zi, adică 65.745 de ore. Tata dormea oricum mai mult, mama avea o veritabilă teorie a somnului regenerator. Pînă la zece ani, am fost supus unui program de regenerare zilnic de două ore. Asta face un plus de 7.310 ore. Scăzînd din totalul de 175.290 orele dormite, rămîn un număr de 102.235 ore trăite efectiv.
— Carevasăzică, repetă jurisconsultul întrucîtva mai detaşat, înveţi!
De bunăseamă, învăţ. E tot ce ştiu să fac. Am urmat 12 clase, am avut zilnic 6 ore de cursuri, am studiat în medie 2 ceasuri pe zi. Ar trebui să spun: 35.080 ore trăite efectiv, numai că ar fi o exagerare. Cînd eşti pus să repeţi ideile altora, le trăieşti, de fapt, viaţa. Cu rare excepţii, orele acestea ar trebui trecute în contul profesorilor mei. Din 102.235 scădem 35.080 şi ce rezultă? Rezultă pentru activităţile care formează personalitatea un număr îngrijorător de mic de ore şi anume 67.155. Şi atunci, din ce-i formată personalitatea mea? Am stat la masă sau m-am hrănit, pur şi simplu, timp de 10.950 de ore. Am petrecut în baie 8.214 ore, m-am uitat după fete, în fugă, minut cu minut, doar 18 ore, m-am gîndit la situaţia că aş fi prieten cu una sau alta din fetele pe care le-am cunoscut timp de 3.657 ore. Am citit tot felul de romane preţ de 8.214 ore. Scădem suma acestora din 67.155 şi-mi mai rămîn pentru personalitate abia 36.102. O cifră care poate să pară îndestulătoare, fiindcă asta înseamnă 1.504 ore, adică patru ani şi ceva, atîta doar că s-ar putea să fie vorba de anii în care învăţam cuvintele „mama” şi „tata” ori, dimpotrivă, de anii petrecuţi la contabilitatea fabricii de ambalaje, perioade în care ar fi exagerat să discutăm despre cunoaşterea de sine.
Ţin receptorul la ureche ştiind ce are să urmeze.
— Să nu te dai bătut, spune jurisconsultul, tu eşti altfel decît bătrîneii din birou. Ai toată viaţa înainte!
Că sînt altfel, e mai presus de orice îndoială. Sosesc la slujbă odată cu ei, la zece şi jumătate mănînc, ca şi ei, brînză cu roşii şi cu pîine, discut cu ei despre meciurile etapei la fotbal, iar cînd nu sînt meciuri despre situaţia conjugală a directorului tehnic, a cărui soţie are, pe lîngă o meserie ce-i lasă toată libertatea de mişcare şi o înfăţişare, cum zic şefii de state după nişte tratative purtate în secret, foarte promiţătoare. Îmi cumpăr acelaşi pulover de melană vernil ca şi ei, citesc aceleaşi gazete, îmi fac cumpărăturile de la magazinul universal „Dacii şi romanii”, redactez zilnic situaţia producţiei, exact ca ei, dar sînt, fără nici o îndoială, altfel.
— Pe mîine, spune jurisconsultul, convins că, vorba cîntecului „e o nouă zi şi pe tine te voi iubi”. Să nu te laşi influenţat de nimeni, să te închizi în casă şi să înveţi.
Tudor Octavian
Perpetuum Comic 1983
(Almanah publicat de către revista Urzica)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu