Heraclit din Efes (540—475 î.e.n.), unul dintre
întemeietorii dialecticii, a înţeles că lumea este într-o perpetuă schimbare şi
transformare, fiind un precursor remarcabil al evoluţionismului. A enunţat de
aceea principiul cunoscut! „Panta rhéi” (Toate curg). El considera de asemenea,
că lumea este veşnică şi n-a fost creată de nici o divinitate. Fundamentul
existenţei universale era după el focul, a cărui putere de a schimba o formă a
materiei în alta o văzuse adesea la lucru.
Contestat de mai toţi învăţaţii vremii sale, el s-a înfuriat
atît de rău, încît le-a cerut... să se spînzure. Apoi a plecat în munţi,
colindîndu-i ani la rînd şi continuînd să studieze devenirea lucrurilor (pe
care ceilalţi le considerau neschimbătoare, mereu aceleaşi). Hrănindu-se numai
cu ierburi şi apă, s-a îmbolnăvit însă grav de hidropizie (acumulare de lichid
în ţesuturi şi cavităţi seroase), fiind nevoit să coboare în oraş, ca să
consulte un medic. Neîncrezător în priceperea discipolilor lui Hipocrat, i-a
cerut acestuia ca mai întîi să dezlege o enigmă, întrebîndu-l dacă este în stare
să prefacă inundaţia în secetă. Cum medicul nici nu a înţeles ce vrea ilustrul
său pacient (care se referise simbolic la propria-i boală), Heraclit a renunţat
să se mai lase tratat. S-a instalat într-un grajd, unde spera să se vindece
datorită căldurii fînului, care va face ca „umorile” să i se evaporeze. Dar
leacul empiric pe care-l născocise nu i-a servit la nimic şi curînd după aceea
a murit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu