Dacă s-ar alcătui o antologie a
umorului românesc din anii de după război, ar rezulta un volum uriaş, care ar
ieşi cu greu pe uşa librăriei şi pe care nu l-ar putea duce decît şase oameni,
de mărimea lui Mircea Sântimbreanu. Iar în urma acestui insolit convoi ar
trebui să se afle alţi şase, împovăraţi cu un magnetofon gigantic, depozitar al
imensei producţii umoristice orale.
Continuitatea dintre perioada interbelică
şi aceea postbelică s-a realizat în acest domeniu mai deplin decît în altele,
poate şi pentru că simţul umorului reprezintă una dintre trăsăturile
caracteristice ale spiritului românesc. Este adevărat că în aproximativ primii
cincisprezece ani din cei patruzeci cîţi numără noua noastră existenţă umorului
i s-a impus o anumită disciplină şi, uneori, o disciplină de fier, verbele „a
biciui”, „a înfiera”, „a veşteji” devenind uzuale în terminologia criticii
literare —, însă înclinaţiile noastre naturale au făcut să se păstreze gustul
pentru rîsul liber, electrizant, pentru ironia plină de tandreţe, pentru
comicul pitoresc, à la Nastratin Hogea, pentru subtilul umor cărturăresc.
Spiritul românesc atribuie în mod spontan umorului o funcţie pedagogică, însă
tocmai pentru că îi atribuie o asemenea funcţie îl înţelege funcţionînd într-un
climat de comuniune sufletească şi de seninătate a atitudinii critice.
Păstrarea unui echilibru de fond — asemănător cu calmul profunzimilor acvatice
sub valurile răscolite de furtună — s-a datorat şi prezenţei spirituale în noua
noastră cultură a unor corifei ai literaturii din glorioasa perioadă
interbelică sau măcar a unor modeşti, dar consecvenţi păstrători ai
tradiţiilor. După război a continuat să scrie (chiar dacă un timp liniştea
patriarhală de la Mărţişor i-a fost tulburată de duduitul de pick-hammer al „analizelor” efectuate de
Sorin Toma et company) unul dintre aşii pamfletului românesc, Tudor Arghezi,
înzestrat cu o putere supraomenească, diabolică de a demonta şi reconstitui
grotesc fizionomiile morale şi de a combina cuvintele limbii române după legile
orfevreriei. Asociindu-se acţiunii de salvgardare a ţinutei artei comicului, G.
Călinescu s-a lansat — îndeosebi în greu egalabilul roman Bietul loanide — în
caricaturizarea plină de vervă a unor tipuri umane căzute în desuetudine (ca să
nu mai vorbim de umorul de idei practicat în întreaga sa publicistică), Mihail
Sadoveanu şi-a păstrat zîmbetul blajin, de sihastru eminescian care îi priveşte
pe oameni ca pe nişte copii necuminţi, a scris o proză şarjată cu
inventivitate. Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, comediografi
prolifici, ca şi un poet şi epigramist de delicateţea şi pregnanţa lui Mircea
Pavelescu au avut şi ei grijă ca efervescenţa şampaniei din pahar să nu se
stingă complet. În perioada imediat postbelică s-a afirmat, apoi, ca
foiletonist cu umor bogat, de tip gogolian, un scriitor pe nedrept ignorat azi,
V. Em. Galan, autorul unui serial satiric de mare succes publicat în paginile
ziarului Scînteia, Memoriile agentului
electoral Teică Pasăre şi a unor remarcabile pagini cu tentă pamfletară
incluse în romanul Bărăgan, I. A
venit în prim-planul dramaturgiei noastre noi Aurel Baranga, talentat succesor
al lui I. L. Caragiale şi foarte activ producător de texte. S-a manifestat
impetuos Nicuţă Tănase, un publicist mereu în formă de zile mari al cărui volum
de debut, M-am făcut băiat mare, l-a
încîntat şi pe Mihail Sadoveanu. S-a impus, apoi, conştiinţei publice
inepuizabilul Mircea Sântimbreanu, un adevărat om-orchestră al umorului vivant
(de bon viveur!), specializat, din răsfăţ, în literatura pentru copii. Şi cîte
alte exemple n-ar mai putea fi aduse în discuţie! În schimb, se cuvine să nu
mai aducem în discuţie zeflemeaua ieftină secretată de I. Ludo şi de alţi
umorişti care credeau că lupta dintre clase seamănă cu lupta dintre clasa întîi
şi clasa a doua pentru obţinerea titlului de
„cel-care-scoate-cel-mai-caraghios-limba”.
După 1965, venirea la conducerea ţării a unui om nou a adus
un suflu nou în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, inclusiv în
domeniul umorului. Numeroşi autori, fie lansaţi, fie relansaţi acum — Teodor
Mazilu, inspirat utilizator al procedeelor literaturii absurdului în teatrul
satiric, Nicolae Tăutu regizor de farse povestite apoi cu blajinătate şi un
surîs colegial, Ion Băieşu, inventator, printre altele, al celebrului cuplu Tanţa
şi Costel, Valentin Silvestru, specialist în umorul neologistic, tăios ca
laserul, Vasile Băran, bijutier ai „microsioanelor”, adică al unor bombe
artizanale cu explozie întîrziată, Mircea Palaghiu, unul dintre puţinii
umorişti care ştia să se adreseze tinerilor fără să le creeze neplăcutul
sentiment că sînt dădăciţi, Octav Pancu-laşi, strălucit causeur, Eugen Seceleanu,
maestru al sarcasmului, Ion D. Sîrbu, care a avut de aşteptat mai bine de
douăzeci de ani pînă şi-a putut publica proza satirică profundă, cu tentă
filosofică din volumul Şoarecele B. şi
alte povestiri. Nicolae Taţomir, semnatarul unui volum de satire nelipsite
de o anumită causticitate, Dumitru Solomon, un moralist modern, Viorel
Cacoveanu, cu literatura sa curajoasă, derivată din ziaristică, Laurenţiu
Cerneţ, parodist pedant al stilului pedant, Ion Coja, lingvist şi avocat al
apărării în procese dinainte pierdute, dar şi autor al unui roman de umor
macabru, un fel de labirint al logicii, Carnaval
la Constanţa, Radu Cosaşu, publicist cu cerneală fosforescentă în vîrful
peniţei, Dumitru Dinulescu, adept al genului scurt, foarte scurt şi
extraordinar de scurt, Mircea Radu lacoban, resuscitator al teatrului bulevardier,
Tudor Popescu, mare comediograf al moravurilor zilelor noastre, Valentin Şerbu,
reprezentant al stilului sec, de un umor irezistibil, Mircea Horia Simionescu,
cel mai prestigios creator de umor livresc, autorul unor enciclopedii ale unor
ştiinţe imaginare, Tudor Octavian, geometru caustic al ritualurilor vieţii
zilnice, losif Naghiu, observator fin, cu aluzii parabolice în proză ca şi
teatru, George Arion, semnatarul celui mai bun roman poliţist-umoristic apărut
vreodată la noi, Atac în bibliotecă,
Ştefan M. Găbrian, cu un mod direct, de o maximă eficienţă satirică, de a
schiţa aspecte ale realităţii imediate, Rodica Tott, autoare cu multiple
disponibilităţi, trecînd cu uşurinţă de la vers la proză şi la comentariul
ironic, Tudor Vasiliu, virtuoz al aforisticii parodice, Ion Tipsie, ironist de
clasă, despre care nu poţi să ştii niciodată dacă vorbeşte sau nu serios,
componenţii grupului Ars amatoria,
adevăraţi toreadori rămaşi pînă în prezent neînvinşi, dar să încheiem aici
lista ca să nu ocupăm tot spaţiul tipografic din Perpetuum comic — au produs o adevărată renaştere a umorului
românesc. Ei au creat şi în acelaşi timp au exprimat un anumit climat
spiritual, favorabil lucidităţii, emancipării, fanteziei.
Dar cea mai clară dovadă că umorul românesc a ajuns în ultimele
patru decenii la o nouă maturitate a sa o constituie prezenţa discretă sau
evidentă a comicului în creaţia unor autori care n-au făcut în mod deliberat
literatură umoristică. Aceste infiltraţii de umor în opere grave arată că umorul
reprezintă, azi, pentru scriitorul român altceva şi mult mai mult decît un
simplu divertisment şi anume un mod de exprimare firesc, o clipă de neînlocuit
în claviatura mijloacelor artistice. Cel mai important prozator de după război,
Marin Preda, şi-a legat numele de moromeţianism,
adică de o ironie filosofică identificată în conduita unui simplu ţăran,
neuitatul personaj Ilie Moromete. în scrierile lui Eugen Barbu există, de
asemenea, secvenţe satirice de indiscutabilă forţă, de la cele de un pitoresc
argotic, din Groapa şi pînă la cele
excesiv artistizate din Princepele.
Un umor intelectualizat şi voluptuos, cu fior metafizic profesează George
Bălăiţă, al cărui roman, Lumea în două
zile, a adus un sunet nou în proza românească. Cine ar putea ignora, apoi,
paginile de pamflet incluse de Augustin Buzura în Orgolii şi în celelalte romane ale sale, în care desenul în general
sobru se deformează cîteodată extrem de sugestiv, amintind linia caricaturii
lui Daumier? Umorul de tip digresiv, calamburesc şi aluziv îl regăsim în
cărţile lui Paul Georgescu care, după ce a făcut ravagii, în calitate de critic
violent, în magazinul de porţelanuri al literaturii, s-a refugiat în
solitudinea prozei. S-ar putea scrie un întreg studiu despre umorul plin de
duioşie faţă de fiinţa omenească specific prozei lui Nicolae Velea. S-au şi
scris, deja, asemenea studii despre comicul carnavalesc din cărţile lui Fănuş
Neagu şi mai ales din publicistica sa sportivă, care converteşte anual la
literatură mii de iubitori ai sportului (n-ar fi exclus să auzim la un moment
dat că s-a dat în folosinţă un nou stadion destinat lecturii colective în aer
liber). Romanele lui Mihai Sin conţin, la rîndul lor, episoade de remarcabilă
forţă satirică — îndeosebi romanul Bate
şi ţi se va deschide — într-o originală asociere cu o comprehensiune de
moralist sceptic, Marin loniţă îndeosebi prin schiţele publicate în ultima
vreme ne dezvăluie una din feţele identificabile în cărţile sale.
Semnificativ este faptul că şi poezia, adică un domeniu în
general incompatibil cu hazul, se dovedeşte permeabilă la umor, dacă-l avem în
vedere fie şi pe inventivul fabulos Tudor George. Cel mai frapant exemplu îl
reprezintă Marin Sorescu, maestru al stilului aluziv şi parodic, care, deşi a
vrut să rămînă „singur printre poeţi”, este înconjurat astăzi de o întreagă
pleiadă de poeţi cu simţul umorului. Ar putea fi amintiţi aici veşnic tînărul
Mircea Dinescu, cu bravada sa de Gavroche al secolului douăzeci, Emil Brumam,
oficiatorul unor ceremonialuri ludico-erotice care scînteiază de ironie ca un
minereu aurifer, Leonid Dimov, în a cărui poezie viziunile onirice au, de
asemenea, o indefinibilă tentă ironică, Petre Stoica, Horia Zilieru, Mircea Ivănescu,
Nicolae Neagu, Mircea Cărtărescu, Gh. Azap şi numeroşi alţii. Chiar şi
încruntatul Ion Gheorghe a scris o carte, Zoosophia,
plină de fantezie şi de umor. Ca să nu mai vorbim de marele Nichita, geniu al
improvizaţiei, care era şi un strălucit moştenitor al umorului ploieştenesc. Un
reviriment cunoaşte în ultimul timp epigrama, ruda mai mică dar nu şi mai
săracă a poeziei, numele care o ilustrează fiind dintre cele mai diverse, de la
experimentaţii Ştefan Tropcea şi Mircea lonescu Quintus la mai tinerii George
Petrone şi Constantin Tudorache.
În sfîrşit, trebuie remarcate şi zăcămintele de umor din
textele de critică literară. Nu este vorba de umorul involuntar, care are
farmecul lui, la reprezentanţii tuturor generaţiilor, de la Nicolae Ciobanu şi
pînă la Valentin F. Mihăescu, ci de umorul-umor, produs secundar al
intelectualizării şi al spiritului democratic. Şerban Cioculescu, St. Cazimir,
Valeriu Cristea, Al George, Eugen Negrici, Al. Piru, Cornel Regman, Al.
Călinescu, loan Buduca, Al. Dobrescu etc. — iată numai o bună parte dintre
criticii care au sentimentul relativităţii propriilor opinii şi ştiu să
zîmbească angelic, chiar şi în momentul cînd efectuează cu bisturiul profesiei
lor adînci incizii în corpul transparent al operei literare.
O caracteristică de prim ordin a spiritului românesc este o
nevoie de exteriorizare imediată şi de prezenţă a spectatorilor. Mari creaţii
bufe, în genul epopeii „eroi-comice” a lui Ion Budai Deleanu, care să stea
nepublicate cu anii, se scriu foarte rar. În general noi preferăm, în materie
de umor, genul scurt sau, mai exact spus, genul imediat. Ne place ca exact în
clipa cînd am pus punct textului respectiv să şi auzim hohotele de rîs, ropotele
de aplauze. Aşa se explică, printre altele, prodigioasa producţie de comedii,
de scenarii pentru comedii cinematografice, de scenete pentru televiziune şi
aşa mai departe. Avînd şi o colecţie de actori de o valoare extraordinară, cu
care s-ar putea mîndri şi marile culturi, promovăm umorul destinat declamării,
recitării, interpretării. Este adevărat că pînă în prezent aproape nici un
dramaturg nu a reuşit să iasă cu totul din raza influenţei exercitate de I. L.
Caragiale, dar cum această rază este foarte cuprinzătoare, permite manifestarea
relativ lejeră şi a altor personalităţi. Teodor Mazilu, Aurel Baranga, Paul
Everac reprezintă numai cîteva exemple. O atenţie aparte merită Tudor Popescu care
se apropie, mai curajos decît alţii, de temele actualităţii, de obsedantele, şi
totuşi evitatele teme ale actualităţii. Titus Popovici, scriitor atît de
complex, ne-a oferit îndeosebi în scenariile sale pagini antologice de satiră
şi umor.
Aceasta este principala formă de educaţie prin umor: să ne
despărţim de propriile noastre erori rîzînd. Uneori lucrurile sînt înţelese
altfel şi umorului i se pretinde să fie prompt şi sever ca un inspector de la
C.F.I. I se cere să schimbe pe loc fizionomiile morale ale oamenilor, aşa cum
procedează un restaurator de statui desfigurate. I se solicită în acelaşi timp
o maximă diplomaţie, ca şi cum ar fi un negociator în problema delicată a
petrolului mondial.
Ceea ce a fost cîştigat în materie de umor, în orice caz, nu
mai poate fi pierdut. Nu numai criticii literari, dar oameni din cele mai
diferite categorii sociale, nespecializaţi în literatură, ştiu astăzi să
discearnă între umorul de calitate şi umorul fără umor. Principala revistă de
satiră şi umor a ţării, Urzica,
despre care nu putem nega faptul că ajunsese într-un timp un simbol al umorului
mărunt şi căznit, obţinut prin fierberea şi refierberea aceleiaşi fărîme de
substanţă activă, a cunoscut în ultimii ani un adevărat reviriment, datorat în
primul rînd lărgirii cercului de colaboratori pînă la cuprinderea unor
scriitori reprezentativi ai literaturii române actuale. Puţine alte publicaţii
— Viaţa studenţească, Suplimentul
literar-artistic al Scînteii tineretului, Tomis — au ţinut şi ţin sus
steagul ironiei, al spiritului polemic, al fanteziei. Ar mai trebui citată
poate, revista Cinema, dar există o
reţinere din cauză că în publicistica practicată aici se simte influenţa
covîrşitoare exercitată de personalitatea Ecaterinei Oproiu. Un exemplu de
emancipare de sub tirania unor modele, îl oferă redactorii de la Flacăra care reuşesc să facă din umor un
eficient instrument de intervenţie benefică în viaţa socială. Alte reviste au
trecut peste noapte la umor atunci cînd s-a pus problema rentabilizării lor. A
fost o recunoaştere — de voie, de nevoie — a popularităţii de care se bucură
umorul la noi. Din nefericire, multe dintre aceste schimbări la faţă s-au produs
sub semnul diletantismului şi, uneori, al kitsch-ului.
Fără îndoială, maturitatea unei literaturi
satirico-umoristice stă în trecutul ei bogat în valori perene, dar nu mai puţin
în viitorul pe care-l garantează, viitor în plină afirmare. E tocmai situaţia
în care se află acest compartiment al literaturii şi artei noastre la ora de
faţă, îndeosebi ca urmare a climatului moral statornicit în ultimele decenii, a
resurselor noi pe care Ie-a identificat, pentru a duce mai departe, la un înalt
nivel ceea ce am realizat pînă în prezent, întrucît, vorba unui autor dinainte
de război, „la patruzeci de ani începe viaţa.” De pe acum se configurează prin
cărţi sau apariţii o seamă de talente capabile să contribuie la acreditarea
unui nou umor românesc. Se distinge înainte de toate fertilitatea în cîmpul
literaturii satirico-umoristice a unei vechi surse din valorificarea căreia
şi-au tras seva şi alţi autori din ultimele decenii. E vorba de gazetărie, din
a cărei practicare asiduă capătă şi contur literar scriitori ca Eduard Huidan,
Dan Plăeşu, Horia Tabacu, George Cuşnarencu, Cornel Udrea, ca să cităm numai
cîteva nume care... ne sar în ochi, în mod curent din paginile „Urzicii” sau
ale unor cotidiene. Apoi umorul, sau mai bine-zis tratarea dintr-o asemenea
perspectivă, cu o evidentă maliţie, a unor teme şi aspecte ale realităţii îşi
are adepţii săi în rîndurile ultimei promoţii de prozatori şi poeţi şi i-aş
aminti în această ordine de idei pe Mircea Nedelciu, Nicolae lliescu, Patrel
Berceanu, Gheorghe Moroşanu, Ecaterina Matache şi alţii. Nu ne rămîne, deci,
decît să privim cu încredere ziua de mîine a umorului românesc ale cărei
cascade de rîs le şi desluşim parcă. Maxima solicitudine se impune cu atît mai
mult.
Sîntem în măsură să apreciem că dacă s-ar face, cum ziceam
la început, o voluminoasă, urieşească antologie a umorului românesc din toate
timpurile, cel circumscris ultimelor patru decenii şi-ar găsi în paginile sale
un loc reprezentativ, distinct. Şi nu e vorba numai de literatură căci, întrucît
arta grafică de vocaţie satirică beneficiază de un comentariu şi o selecţie
aparte, nu am insistat asupra acestor aspecte nu mai puţin relevante. Satira şi
umorul românesc au darul de a-şi fi cîştigat o indiscutabilă personalitate şi
maturitate, ceea ce nu-i puţin pentru o nouă epocă spirituală.
Alex. Ștefănescu
Perpetuum Comic 1984
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu