Papă-lapte

N-am văzut în viaţa mea un om mai nenorocit, o fiinţă căreia să-i plouă zilnic în casă şi căruia să-i curgă belelele gîrlă ca lui Titel. Mă şi enervez cînd îl văd mereu cu ochii în lacrimi şi cu glasul plîngăcios.

— Ce ţi s-a mai întîmplat, dragă, ce-ai mai păţit de eşti ca o curcă plouată? îl întreb.

— Ştii ce sînt eu? mă întreabă, la rîndul lui.

— Ce?

— Un papă-lapte.

— Cine ţi-a zis asta?

— Nevastă-mea. Azi dimineaţă, la cinci şi un sfert, a urlat la mine: „Scoală, mă, papă-lapte, fii şi tu gospodar, cap de familie, du-te la piaţă, ia nişte spanac şi nişte ri­dichi, ia pîine şi lapte, nu dormi pînă la prînz, ca un trîntor!” Auzi, cică dorm pînă la prînz! Eu, care sînt în picioare la şase jumătate, ca să mătur prin curte, care-mi fac singur patul şi îi aduc şi ei cafeaua la nas!?

— Şi? Te-ai dus la piaţă?

— M-am dus, bineînţeles. Dar crezi că a fost mulţumită? Nu. „Măi, papă-lapte, mi-a zis, de unde-ai luat porcăria asta de spanac, care-i numai cotoare?!” „De la un ţăran”, zic. „Îl duci înapoi şi i-l arunci în ochi! Dar ridichiie-astea dospite unde le-ai găsit? Ţi Ie-a dat cineva de pomană? De ce nu le încerci cu degetele, ca să vezi dacă sînt trecute?! Cum de te păcălesc toţi numai pe tine, mă, papă-lapte ce eşti!” Şi uite-aşa, nu mă scoate din expresia asta care mă scoate din minţi. Aş prefera să-mi zică oricum — vită încălţată, idiot, ramolit, lepădătură — dar nu papă-lapte.

— E vreo legătură între această expresie și faptul că-ți place laptele?

— Tocmai, că mie nu-mi place laptele, îmi dă colici. Cred că e vorba de o metaforă, fir-ar ea a dracului cu cine a inventat-o! Vrea să-mi dea de înţeles că nu sînt bun de nimic. Şi dacă mi-ar spune-o doar în intimitate, dar îmi zice şi în public. Mi-a zis-o şi la revelion, de faţă cu peste o sută de persoane cunoscute sau semi, după ce se pupase pe gură cu un tip necunoscut şi cu mustaţă pe oală: „Hai, papă-lapte, ţopăie și tu, pupăte și tu!”

— Şi te afectează chestia asta? îl întreb pe bietul Titel, care îmi producea, realmente, milă.

— Bineînţeles. Pune-te în locul meu. După ce că sînt complexat la servici din cauza mediocrităţii profesionale, mă simt complexat şi acasă.

— N-ai încercat să-i zici ceva în acest sens?

— l-am zis. l-am zis-o franş: „Dragă, dacă mă mai complexezi, te las!”

— Şi ea ce-a zis?

— A pufnit-o rîsul. „Fugi dracului de-aici, că nici de asta nu eşti în stare!” Şi n-am fost. Dovadă că sînt, în continuare, cu ea.

— N-am ce să-ţi fac. Tu eşti de vină. De ce ai luat-o?

— Păi ce, eu am luat-o?!

— Dar cine?

— Ea m-a luat. Eram la munte, într-o excursie, cu un grup de fete şi băieţi. Mie îmi plăcea o puştoaică cu căciuliță albă, roşcovană, sfioasă, dulce, liniştită. Ea, actuala mea nevastă, era cea mai drăcoasă şi zănatecă, făcea numai aiureli, noaptea a simulat un incendiu la cabană şi ne-a scos dezbrăcaţi în viscol, ne-a umplut bocancii cu zăpadă, ne-a pus lipici pe pîine în loc de unt, iar mie ştii ce mi-a făcut? Mi-a pus o pisică în raniţă, cînd am simţit că-mi mişcă în spinare, am leşinat. M-a frecat bine cu zăpadă, pînă mi-am revenit, după care mi-a zis: „Măi, papă-lapte, tu nu prea ştii de glumă, trebuie să te facă cineva bărbat, aşa c-o să mă mărit cu tine, n-am încotro”.

— Şi s-a măritat?

— Da. În aceiaşi săptămînă. De atunci au trecut mai bine de zece ani. Ce mă sfătuieşti? Să pun piciorul în prag?

— Dacă poţi...

— Sau, eventual, să mai aştept şi alte dovezi şi abia pe urmă să introduc divorţ?!

— Şi-aşa e bine.

— Sau s-o reclam superiorilor ei de la servici?!

— Eventual...

— Sau să vorbesc cu mama ei?

— N-ar strica.

— Din păcate, mama ei seamănă cu ea. Ştii ce i-a făcut ieri lui bărbat-su, adică socrului meu?

— Ce?

— Pomenirea de patruzeci de zile.

— Atunci du-te repede la un doctor.

— Ce fel de doctor?

— Un psihiatru.

Titel se îngălbeni de frică.

— Păi ce să-mi facă psihiatrul?

— Să te vindece de complexele de inferioritate, să te pună pe picioare ca bărbat.

— Ai dreptate, îmi spune el, gînditor. Există, oare, medicamente care să-i dea unui soţ curaj în faţa nevestei?

— Sigur că există.

— Atunci am să mă duc la doctor. Mulţumesc pentru sfat.

Titel se îndepărtă în aceiaşi clipă, iar eu văzui în mersul lui hotărît şi drept o evidentă schimbare în bine.

Ion Băieșu
(Perpetuum Comic nr 12 - 1986)