Pesta bovină

Zilele trecute nevastă-mea a avut o uşoară indispoziţie şi, de la sine putere, a luat hotărîrea să nu se mai dea jos din pat. De fapt, era vorba de un guturai banal, dar cu cine să te înţelegi! Ah-urile şi of-urile se ţineau lanţ iar treburile casei, plus îngrijirea copiilor, au căzut toate în spinarea mea. Şi ca şi cum lucrul acesta nu ar fi fost de-ajuns, în casă s-a pornit un permanent du-te vino, prietene care ţin s-o vadă ca să-i ureze grabnică însănătoşire, colege de şcoală, vecine, membre ale asociaţiei de femei din care face şi ea parte. Nu ştiam cum să mă mai descurc. La servici lucram opt ore, acasă, alte opt... Cum nu aveam încotro, mă supuneam situaţiei cu stoicism, dar prietenele nevestei mele, ele, da, într-adevăr nu exasperau.

— Vai, doamne dumnezeule, Cezmi bei, hihihiii!... Oh, Cezmi bei, hahahaaal... Vai, bietul, sărmanul Cezmi bei! Oh, ce nemaipomenit ceai sînteţi în stare să pregătiţi! Zău, la nebunie îmi place! Oh, Ferduş dragă, dar ce bărbat îndemînatec ai!... Zău c-ar trebui să vă cooptăm şi pe dumneavoastră ca membru în asociaţia noastră...

Numai ce auzeam vreun oh, vai ori zău şi începea să mi se urce sîngele la cap. Aproape în fiecare zi aceleaşi femei. Una mai cu seamă îmi supunea nervii la cele mai teribile încercări.

— Ah, zău că ar trebui felicitaţi cei care au scos legea aceea. Aşa ar fi normal să arate egalitatea între sexe... Uitaţi-vă la Cezmi bei, ce bărbat exemplar... Ce, ai noştri-s aşa ca dînsul?! Ţi-ai găsit!

Nu ştiam cum să mă mai port. Ajunsesem să mă îndoiesc pînă şi de statutul meu de bărbat. Iar nevastă-mea, slabe speranţe să se însănătoşească, cu atît mai mult cu cît eu o serveam cu toată promptitudinea. Părea că are de gînd să zacă la pat luni de zile.

Acum două zile, mă întorc de la servici sleit de puteri cînd, acasă, dau cu ochii de aceleaşi femei. Parcă o făceau dinadins, să mă ţină sub observaţie. După un surîs de circumstanţă, m-am refugiat în grabă la bucătărie.

Cum am auzit obişnuitul „Ah, Cezmi bei, nu te deranja”, am fiert apă într-o oală mare, am aruncat linte la cuptor... pardon, în oală, şi am făcut o ciorbă pe cinste... Grăsime, sare, totul după tipic. Un singur lucru mai lipsea: o bucată minusculă de săpun. Am aruncat-o şi pe ea în ciorbă. Cînd am revenit în cameră, nevasta şi-a reluat în surdină seria of-urilor, dar ochii tuturora erau aţintiţi asupra mea. Aşteptau să le tratez cu ceva.

— Doamnelor, le-am spus eu ceremonios, astăzi vă voi trata cu o ciorbă fină, deosebită. Poate n-o să mă credeţi, dar gătitul a început să mă pasioneze realmente. De cînd s-a îmbolnăvit Ferda mi-am îmbogăţit cunoştinţele cu o groază de reţete noi.

Aplauze, rîsete.

— Haideţi, doamnelor, poftiţi la masă!

Ca un făcut, abia ne-am aşezat la masă, cînd cei trei băieţi ai noştri s-au şi întors de la şcoală. Mare blestem pe mine! Pe de-o parte servesc, pe de alta fac semne disperate copiilor să nu mănînce. Dar cine să priceapă!

Unul se apucă să mai şi spună altuia:

— După cîte văd eu, tata a început să aibă şi ticuri!

Iritat la culme, le-am pus şi lor dinainte cîte o farfurie de ciorbă, între timp, numai ce-o aud şi pe nevastă-mea că-mi spune:

— Cezmi, dragule, parc-aş lua şi eu cîteva linguri de ciorbă...

— Prea bine. Poftim şi ţie o farfurie de ciorbă!

Soţia directorului contabilităţii din plasa noastră insistă:

— Cezmi bei, să ştii că, zău, dacă nu mănînci cu noi, ne supărăm.

— Nu, vă rog, pe mine să mă scuzaţi, eu sînt sătul, abia am mîncat, am încercat eu să scap, fără nici un efect însă.

Zor-nevoie, a trebuit să iau şi eu cîteva linguri de ciorbă.

De fapt, avea un gust grozav. Untul pus din belşug i-a şters orice urmă de miros de săpun. Drept care n-a mai rămas nimic în cratiţâ. Se consumase pînă la ultimul strop.

Au trecut cîteva ore. Ca bîntuiţi de o nelinişte bruscă, aproape fiecare nu-şi mai găsea locul, îşi strîngea picioarele sub el. Cît despre mine, nu-mi trecuse încă furia. Mă aplec iute la urechea celei mai guralive musafire:

— Safiye hanîm! Să nu cumva să audă şi altcineva, dar în oraş bîntuie o molimă: pesta bovină. O maladie, după cîte se spune, foarte gravă. În plus, şi contagioasă la maximum. Fiţi foarte atentă. Ca un prim simptom, diareea.

Safiye hanîm ţinea capul spre mine, dar cu mîna îşi apăsa cu toată puterea stomacul. Pînă să apuce ea să se ridice, soţia directorului contabilităţii s-a şi îndreptat spre toaletă. După ea, şi celelalte, fără excepţie. Peste puţin, unul dintre băieţii mei îmi spune:

— Tată, mi-e tare rău de la stomac...

Vroisem să smulg răul din rădăcină, dar, fără să ştiu, dădusem şi eu de belea. Odată cu Safiye hanîm care-şi aranja degrabă ţinuta şi fugi, plecau la fel de zorite şi celelalte. Dar şi toţi ai mei erau într-un hal fără de hal. Familia întreagă mi se molipsise de pestă bovină. Nu se mai ştia cine intră şi cine iese de la toaletă.

În două zile, molima scormonită de mine se răspîndea cu iuţeala fulgerului în cartier. Între timp, nevasta mea a părăsit patul, şi-a luat copiii şi s-au internat la spital. I-a fost frică, bietei femei, că se molipsiseră de pesta.

Dacă trecuse o săptămînă. Mă uit într-o gazetă şi văd scris: „în oraşul nostru pesta bovină face ravagii”, într-alta: „Atenţie! pesta bovină!” Pe străzi, nu există om care să nu fugă de celălalt... Uşile, geamurile, zăvorite, fiecare ţinea în mînă o batistă, îl iscodeam pe medicul de la servici. „E grav”, îmi răspunde. „Oare?! — îmi zic în sinea mea. Să fi avut născocirea mea o acoperire în realitate? Chiar o fi existînd pesta bovină? Şi dacă există, să se fi contaminat cu toţii?!” Intrasem la bănuieli. Am dat imediat fuga la Direcţia sanitară. Aveam de gînd să mărturisesc totul fără nici un ascunziş.

— Mithat bei, aveţi puţin timp şi pentru mine?

— De unde timp, Cezmi bei, de unde timp! îmi răspunde el cu o voce plîngăreaţă. Nu-mi văd capul de treburi.

Vreau să mă destăinuiesc, nu mă lasă.

— Născocirile cîtorva maniaci ne-a băgat în belea. Cu oricine te întîlneşti zice că s-a molipsit de pestă bovină. Nu mai e un locşor liber în spital. Valiul e mereu pe drumuri, cazul a ajuns pînă la Ankara, îţi dai seama?! Chiar şi ministrul în persoană mi-a telefonat ieri. Spune şi tu, ce pot să fac?!

N-am mai zis nimic şi încetişor m-am strecurat afară.

Abdullah Ylmaz (Turcia)

În româneşte de Viorica Dinescu