Lecţia de estetică

Fotoreporterul unui ziar de provincie, un bătrînel mărunt, chel, uscat şi cîrcotaş, e trimis, într-o săptămînă cu ploi dese şi reci, să aducă de urgență nişte fotografii din campania de însămînţări.

Primăvara e campanie, campania-i şi vara, toamna şi iarna sînt pline de tot felul de campanii, de la însămînţări bătrînelul rău de gură aduce, de douăzeci şi mai bine de ani, de cînd e angajatul ziarului, aceeaşi fotografie mobilizatoare, cu patru ori cinci ţărani dînd cu sapa-n noroi, dar aşezaţi în cadru cu multă grijă, ca să dea, cum îi place îndeobşte să zică, „o diagonală frumoasă”.

Fotografiile sînt întotdeauna urgente, ceea ce înseamnă că merge orice, numai să nu rămînă pagina întîi fără o poză.

Aparatul, nu-i aşa?, nu-i nici prost, nici deştept, apeşi pe declanşator şi mai mult decît ce se vede, ce să scoţi? Dar la diagonale, bătrînul cîrcotaş ţine. Cineva, cîndva i-a explicat cum e cu diagonala, cum dă ea mişcare şi avînt unei secvenţe, la gazetă s-a vorbit de avînt în mai toate situaţiile, fără avînt şi valorificarea maximă a forţelor un articol parcă n-are sare, iar dacă-ţi reuşeşte diagonala, ziarul e gata.

Cînd pleacă pe teren, fotoreporterul face tărăboi. Scandalul are un rol strategic, întrucît comuna unde se fabrică, de la un ceas la altul, fotografiile mobilizatoare e la cîţiva paşi de oraş, aparatul e un „Laica” de jumătate de kilogram, maşina redacţiei îl aduce, cît despre coclauri, ce coclauri să fie în Bărăgan?

— Prietene, îi zice secretarul de serviciu oarecum strîmtorat, plictisit de văicăreala bătrînului, tragi matale o fugă şi aduci vreo două clişee din agricultură.

Şi fiindcă stupefacţia ce se citeşte pe chipul acestuia îl impresionează de fiecare dată, o lasă mai moale:

— Auzi, nea Mitică, dă o fugă şi matale pe-aici, pe la ăştia din Colţoaia... Salvează-mi numărul ăsta şi ne socotim noi...

Colţoaia este, fireşte, comuna de la ieşirea din oraş.

În două ore, treaba e încheiată. Fotoreporterul a mers la primar, primarul la cîrciumă. Cînd plouă, ce să cauţi în cîmp. Şi, mai ales, de ce-i nevoie de sapă? Dar fără sape, cum scoţi diagonala?

— E bine, hotărăşte profesional fotoreporterul, iar primarul se duce la punctul de pază contra incendiilor, după nişte sape.

În fotografia, încă udă, pe care bătrînul o trînteşte cu un aer de triumf şi, deopotrivă, de martir pe masa secretarului de serviciu se văd cam din profil, ce altceva să se vadă decît patru oameni cu sapa pe un cîmp mustind de apă pînă spre orizontul şters şi el de-o pînză de ploaie? Diagonala însă face toţi banii: sapele muşcă din pămînt exact pe linia imaginară ce pleacă din colţul din stînga jos către colţul din dreapta sus.

În birou se mai găseşte o persoană. E şeful secţiei culturale, un tînăr poet, cu care bătrînul nu vorbeşte.

Deşi, la drept vorbind, n-are nimic de-a face cu fotografia, pe tînărul poet fotoreporterul îl socoteşte, de cînd s-au cunoscut, în tagma fandosiţilor ălora care nu deschid gura fără să vorbească de ecleraj, tonalitate, contre-jour, transfocare ori afumatto. Poetul, deşi nu-i treaba lui, are mereu ceva de zis. Şi zice, melancolic, aparent fără dedesubt polemic:

— lată Colţoaia noastră...

— Dumnealui, glăsuieşte conciliant secretarul, arătînd spre poet, e de părere că lumea începe şi sfîrşeşte cu satul. Colţoaia e astfel locul primordial, buricul pămîntului, axa şi raţiunea dintîi a unui hedonism de substanţă rurală.

— Cu atîta ploaie, îţi iei cîmpii, cugetă prudent bătrînul cîrcotaş.

— Nea Mitică al nostru, intervine cu aplomb secretarul, ca un translator la masa tratativelor, consideră fotografia o formă a activităţii umane şi a conştiinţei sociale caracterizată prin instaurarea de structuri expresive, capabile să comunice o emoţie specifică realităţii. În cazul în speţă, realitatea, aşa cum ne-o dovedeşte şi imaginea, e puternic obturată de-o aversă cu incidenţă în afect.

— Unde-am mai văzut eu asta? întreabă visător poetul.

— Arta, pare să traducă secretarul de redacţie întrebarea decantată dintr-o suită de manifestări, în esenţă, identice, sublimează, ar trebui să zicem, eternul, sămînţa de absolut.

— Eu, face fotoreporterul, m-am străduit! Avem avînt, avem mobilizare, diagonala e la locul ei.

— Absolut, oficiază monoton secretarul, rămîne, cum se poate lesne constata şi acum, cheia de boltă a oricărei încercări de estetică.

— Uită-te puţin mai atent în brazdă, îi spune poetul secretarului.

Secretarul de redacţie ia fotografia în mînă şi o priveşte atent. Fotoreporterul, simţind primejdia, aruncă o privire peste umărul secretarului.

— Ce vedem? întreabă retoric poetul.

— Ce vedem? întreabă şi secretarul.

— Linia aia, răspunde poetul, e la fix.

— Vedem lucind liniile de forţă ale realităţii, conchide secretarul.

— Să mai îmi ceri vreodată ceva! zice bătrînul cîrcotaş, şi vrea să ia fotografia.

— Artă pentru artă, conchide secretarul, sau artă cu tendinţă. Problemele sînt aceleaşi, oamenii se schimbă.

Tudor Octavian

Perpetuum Comic 1983

(Almanah publicat de către revista Urzica)