Fals scenariu de televiziune

După derularea unui generic consistent, însoţit de hohote de rîs, aplauze, ovaţii, scena reprezintă o avanscenă; în prim plan — o casă de bilete; în gros plan, casieriţa — o blondă superbă, cu ochi verzi şi picioare lungi şi umeri roz şi mantou gri şi tocă de zibelină albă — a ieşit toată prin ghişeu, scoţîndu-şi chiar, în afara micului ecran, nasul pudrat.

Pereţii sînt tapetaţi cu afişe multicolore; „Căderea Romei”, „Asediul Troiei”, „Bobîlna în flăcări”, „Parastas la Căpîlna” şi altele.

Regizorul va avea grijă ca toate personajele să apară în prim plan, pentru a putea fi mai bine încadrate pe statele de plată. Casieriţa, cei care au cumpărat deja bilete, vor privi spre camera de luat vederi, şi chiar tovarăşii care stau cu spatele îşi vor întoarce faţa spre teleobiectiv, ca într-un tablou al pictorului naiv Rousseau-Vameşul, care va dovedi astfel că nu a fost chiar atît de naiv la vremea lui, din moment ce a putut prefigura o viitoare filmare la televiziune; regizorul va alege dintre figuranţi pe cei mai graşi, pentru a umple cît mai deplin ecranul, şi va încerca să susţină în faţa contabililor tv ideea plăţii la decimetrul pătrat de prestanţă; el însuşi, regizorul, se va agita cît mai mult, maltratînd textul şi zăpăcind actorii, introducînd pe peliculă propria sa mînă cu degetele răşchirate imperativ în toate direcţiile; operatorul-şef va trasa sarcină operatorului secund să-l filmeze filmînd, iar operatorul secund îşi va strecura şi el un bombeu în gros plan.

Totul trebuie astfel conceput încît, în final, numele autorului să poată fi omis de pe generic, contractul în baza căruia acesta ar putea fi remunerat să se rătăcească, iar sceneta să apară ca o emanaţie firească, spontană, a recuziterilor, personalului tehnico-sanitar etc.

În prim plan — dar ce spun eu „prim plan”! în acelaşi plan — se desfăşoară acţiunea. Intriga în sine nu prezintă importanţă, iar poantele noi, introduse de autor, vor fi înlocuite cu poante vechi, verificate, care să-i înlesnească telespectatorului aerul condescendent — atît de necesar pentru digestie.

Finalul va fi şi el punctat de hohotele de rîs şi aplauzele din fonoteca de aur a radioteleviziunii.

Timp de cinci minute, pe micul ecran se va derula restul genericului, un pomelnic interminabil, începînd cu prim adjunctul secundului inginerului de sunet şi terminînd cu halebardierul şaisprezece dintr-o piesă istorică la care s-au amînat plăţile pentru figuraţie.

TUDOR VASILIU

Almanah literar 1984