Excursie pe bază de tabel

(însemnări dintr-o trecută vacanţă)

— Ce mi se pare foarte important ca să petreci un concediu ca lumea — îmi spunea într-o zi un amic, directorul unui liceu din preajma capitalei — e să nimereşti o serie bună. Am fost astă vară cu nevasta-mea şi mai bine stăteam acasă. Eu parcă eram cuc, ea parcă era barză. Masă bună, casă la fel, da’ dacă nu te cunoşti cu nimeni ca să te mai încurci şi tu seara, la o bere, n-ai făcut mare brînză! Şi pînă să-ţi faci doi, trei prieteni, se isprăveşte seria şi pleci acasă.

În ce mă priveşte, nu sunt întru totul de acord cu amicul. Eu mă duc să mă odihnesc. Da nici ca să fiu cuc şi nevasta-mea... Nu; asta ar fi prea de tot!... Eu, care de bine de rău am „marea” mea la Snagov, nu mă prea înghesui. Zic: lasă-i pe-ăia care stau la bloc, săracii, să mai schimbe şi ei cada de baie şi să mai vadă un vapor pe linia orizontului! „E drept, nici vila” Uniunii nu e prea încăpătoare să aibă loc într-o vară chiar toţi membrii, plus stagiarii, cu soacre şi cumnaţi, că nici pe ei nu-i poţi lăsa pe ştrandul „Izvor”. Oameni suntem!... Şi ca să nu-mi supăr nevasta, care n-a văzut litoralul decît cu Oneteul — excursii, de o zi — am zis, hai domnule.

Înţelepte sunt nevestele noastre, domnule! Noi nici nu ştim ce bulgăr de aur avem în casă, în materie de critici... Spuneam că în privinţa liniştei nu mă pot plînge. Am avut vecini buni. În stînga, Damian Necula cu un tranzistor japonez ultimul răcnet. Ca să ne convingă de superioritatea tehnicii nipone, îi dădea drumul în cameră şi abia de ne mai puteam înţelege între noi pe terasa unde prînzeam. E drept că lăsa uşa deschisă la culoarul etajului doi... În dreapta cunoscutul poet şi traducător, Dudu Olariu, intelectual subţire care, ca să nu ne deranjeze, bătea la maşină cu uşa închisă.

Cam în felul acesta mi-am cheltuit prima treime a vacanţei. Mai erau două treimi, aşa că nu existau motive de panică. Mă obişnuisem, mă cunoştea lumea, mă salutam cu criticii, era o performanţă! La soare nu mă prea înghesuiam, că eu am „bronzul” moştenire de la Dumnezeu.

După amiezile erau mult mai triste. Specialiştii susţin că nu este indicat să faci plajă, timpul afectat pentru o asemenea ispravă rămîne numai dimineaţa. Alcătuitorii seriei mele plecau să se plimbe cu mini-carul şi să cotrobăiască prin bazare, fără să facă cine ştie ce cumpărături. „Ne mai omorîm vremea dom’le, ce să facem?!...” Pe terasa, vilei, discuţia era polarizată de sensibilul poet Valeriu Gorunescu, care vorbea atît de tare, încît şi astăzi mă mir cum de nu i-a pus nimeni piedică pe dig. Auditoriul — două fete de la bucătărie care curăţau cartofi şi din pricina cărora, sau a povestitorului, am rămas fără garnitură în cîteva seri, trei-patru copii puturoşiţi de căldură şi, nelipsite, cîteva doamne, al căror nume n-am să-l pomenesc din lipsă de spaţiu — era copleşit de farmecul poetului — se temea de soare, rămînînd singurul „alb” rătăcit printre celelalte arătări — care profita cu mărinimie de memoriile sale şi de amabilitatea acestui distins public. (Gurile rele susţin — întîmplări nepovestite, însă — că amicul, într-o îndepărtată tinereţe, ar fi circulat călare pe un măgar, străbătînd bulevardele unui oraş de dincolo de munţi şi că s-ar fi declarat prefect al unui tîrguşor oarecare numai ca să poată cuceri inima unei fermecătoare apariţii terestre.) Dacă te nimereai prin preajmă, erai desfiinţat cu o singură replică, fapt pentru care puţini îşi îngăduiau să-i stea alături cînd se dezlănţuia. Riscam să plec numai cu o jumătate de vacanţă, măcar că eu o achitasem integral la casieria fondului literar. M-am chinuit ceasuri în şir şi vreo două nopţi pe deasupra, provocînd îngrijorarea soţiei mele care, văzînd că de la o zi la alta deveneam mai palid şi mai nervos, ajunsese la concluzia că mie nu-mi prieşte marea. Am consumat cafele peste cafele şi în cele din urmă am găsit soluţia salvatoare: Dudu Olariu. Numai cu ajutorul lui se putea readuce liniştea care domnise pînă atunci, măcar după-amiezile, pe terasa vilei scriitorilor de la Neptun.

— Ai auzit de excursia la Istanbul pe care a organizat-o Uniunea? l-am întrebat în aceeaşi seară la un pahar cu bere. l-au sticlit ochii.

— Eu am văzut Istanbulul. E formidabil! Şi-a început să mi-l descrie cu lux de amănunte, contînd şi pe faptul că eu nu-l cunoşteam nici măcar din poze.

— Asta nu înseamnă că nu vrei să-l mai vezi odată, i-am aruncat cu o uşoară nepăsare, văzîndu-mi planul atît de aproape de o definitivă eşuare.

— Merg, domnule, cum să nu merg. Te-ai înscris prin „onete”?!...

— N-auzi că e excursia Uniunii? Pe mine m-a trecut cineva de la Bucureşti. Dar ca să-ţi dovedesc că-ţi sunt prieten, îţi vînd pontul. Cu o condiţie, însă: nu-l ştii de la mine. M-a strîns cu putere de mînă. Tabelul e la Valeriu Gorunescu. Să ştii că mai sunt trei locuri. Ar fi păcat să nu mergi, mai ales că nu costă decît şaptezeci şi trei de lei şi nouăzeci şi cinci de bani. Restul pune Uniunea, aşa s-a hotărît. Te duci la el, să te treacă pe tabel. Vezi că n-o să recunoască. la-l tare; adică de ce să meargă nu ştiu ce alt membru de familie şi nu tu...

— Îi bag cu sila banii în buzunar.

— Mă rog; poţi să faci asta, dar dă-i suma absolut exactă, ca să-şi dea seama că ştii tot. După agitaţia bruscă de care fusese cuprins, am înţeles că mă aflu pe drumul cel bun. Ascultă, Dudule; domnule, nu mă bagi pe mine în gura lui Gorunescu. Spui c-ai aflat direct de la sursă.

— Lasă, domnule, se poate?! m-a asigurat el. Şi după o pauză. Ascultă; cum arată Valeriu Gorunescu, ăsta?!...

I l-am descris pînă la cel mai neînsemnat detaliu, am mai cerut o bere şi am rămas pe terasă să-l aştept. Plecase ca din puşcă la fermecătorul nostru confrate rămas alb, să fie trecut pe tabelul excursiei pentru Istanbul...

În seara cu pricina, a făcut o documentare foarte minuţioasă. Aş îndrăzni să afirm că nici măcar Vlad Muşatescu detectiv de profesie, nu l-ar fi întrecut. L-am aşteptat pînă aproape de miezul nopţii. Mi se făcuse inima cît o schiţă semnată de Vasile Băran. Nu s-a întors. În zori, mi-a bătut în perete. M-am dus la el. Era ca o fiară în cuşcă. Fuma ţigară de la ţigară şi se plimba în diagonala încăperii cu mîinile la spate. Cred că nu închisese ochii.

— Nu recunoaşte, domnule. Spune că nici n-a auzit de un asemenea tabel.

— Păi, tu ce-ai fi vrut? l-am cercetat dezinvolt. Să-l fi scos din buzunarul de la piept şi să te fi trecut în capul listei?!...

— Am procedat cum ne-am înţeles, a continuat el, fără să mă lase să isprăvesc. I-am băgat cu sila banii în buzunar. Mi-a zis că sunt nebun, i-a aruncat după mine şi mi-a trîntit uşa în nas.

— Cînd ai fost la el?

— Aseară; cred că era vreo zece jumătate; l-am sculat din somn...

— Cum vrei; dar să ştii că mi-ar fi plăcut să mergem împreună.

Cred că asta a fost picătura care a umplut paharul. S-a uitat la mine fără să mă vadă, poate că în faţa lui şi-l închipuia pe cel care refuza să-l treacă pe tabel, şi-a trecut mîna peste faţă, a dat de cîteva ori din cap şi adresîndu-mi-se — sigur că mie mi se adresa — a zis numai:

— Bine, îi arăt eu lui! Ai să vezi ce n-ai văzut de cînd eşti!...

Am intrat în panică, l-am spus nevestei că nu mă simt bine, să mă ierte dar n-am să cobor la masă. După plecarea ei am răsucit cheia şi m-am ascuns după draperia uşii care da spre balcon. Aflîndu-ne la etaj, înţelegeam că dinspre curte nu puteam fi atacat. Pe terasă, coborît destul de matinal, Dan Zamfirescu transmitea „învăţături către fiul său...” Rezemat cu spatele de zid, poetul-pescar — sau invers — explica unui critic din Timişoara pe care nu-l cunoşteam nici din faţă, nici din spate, tainele vînării rechinilor cu momeală vopsită. Romancierul Şerban Nedelcu se plimba la braţ cu Ion Molea, mărturisindu-i din experienţa sa de narator rural. Prefăcîndu-se că nimic din jur nu-l interesează — asta era tactica lui Damian Necula îşi încărca pipa cu tutun autohton, dar păstrat într-o pungă franţuzească, să nu-ţi dea mîna să-i ceri o încărcătură. Seria întîi la masă, seria a doua de veghe. Totul cît se poate de firesc, numai eu la pîndă, avînd toate şansele ca pînă la sfîrşitul vacanţei — noroc că nu mai erau decît patru, cinci zile — să-mi fie adusă mîncarea în cameră, ca într-un domiciliu obligatoriu. Mare mi-a trebuit? lată-mă la mare!... În clipa imediat următoare, pe terasă a năvălit — vă jur că acesta e termenul cel mal conform cu realitatea — a năvălit, zic, Dudu Olariu. Am văzut roşu. S-a repezit la Mihai Gavril — de ce la el şi nu la altul, că doar eram destui, n-am putut să aflu niciodată — l-a prins de piept şi l-a întrebat cu violenţă:

— Unde e, dom’le, Valeriu Gorunescu, ăsta?... Mișa l-a împins cu mîna.

— Ce, domnule, eu sunt responsabil cu cartea lui de imobil? Umblă omul pe unde vrea, că doar de-aia e în vacanţă!

— În vacanţă, zici, bun. E în vacanţă, puţin îi pasă, pleacă la Istanbul şi de mine îşi bate joc! Pescarul s-a ferit din calea lui. Asta n-o să meargă la infinit, domnule! Adică dacă eu nu vin toată ziua, bună ziua, pe la Uniune, înseamnă să nu mă treacă pe tabel. Să ştii că n-am s-o las aşa. Am să mă interesez la Bucureşti cum de-a căzut tabelul tocmai în mîna acestui Gorunescu, şi-atunci o să mai vorbim noi! Criticul din Timişoara s-a scuzat că are de dat un telefon şi a dispărut ca un laş. Pe nici unul dintre cei doi combatanţi nu i-a interesat această dispariţie minoră. Misa se înfuriase.

— Eşti nebun, domnule!

— Sigur, sînt nebun! Dumneata eşti pe listă; e normal să-i iei apărarea. Dar să ştii că eu n-aş fi procedat aşa cu un coleg, mai ales că dispun de informaţii absolut exacte. Mai sunt încă trei locuri, domnule, sau mai precis aseară existau aceste trei locuri, pe care Valeriu Gorunescu al dumitale probabil că Ie-a oferit cine ştie cui, ca să-şi facă ceva relaţii şi să-şi mai scoată un volum de poezii. Cunoaştem noi tehnica!...

Auzeam şi vedeam. „Teribili sunt scriitorii, mi-am zis, în clipele în care constată nereguli comise de alţii!...” Nu mi-am îngăduit să fac şi alte asemenea constatări savante, pentru că în acel moment treptele care veneau dinspre faleză erau urcate de poetul incriminat. Povestea ceva unui grup de doamne, care-l urmau ca pe-un predicator trimis să creştineze un trib de canibali. Cînd l-am văzut, roşu care-mi colorase pînă atunci imaginile, s-a transformat brusc în verde. S-a oprit la numai cîţiva paşi de prietenul meu.

— Domnule, regret foarte mult neînţelegerea din seara precedentă, mai ales că nici nu mă cunoşteaţi.

— Nici nu mă interesează să vă cunosc, domnule, i-a ripostat Dudu Olariu, descoperindu-i indignat prezenţa. Un om care are o asemenea comportare faţă de un semen de-al său... Dar asta este o altă latură a problemei. Pentru cazul în speţă am să telefonez la Bucureşti, direct la Uniune. Să vedem ce-o să spui cînd ai să primeşti dispoziţie să mă treci pe tabel. Doar nici eu nu sunt un nimeni oarecare, domnule!...

Dialogul s-a purtat pe un ton atît de aprins, încît nouăzeci şi doi virgulă patru la sută din seria întîi s-au ridicat de la masă, componenţii celei de-a doua, printre care mă număram şi eu, lipsindu-se de bună voie. În urma acestui duel verbal, planul de încasări al mandatarilor de la grădina cu guvizi a crescut cu şapte sute douăzeci şi unul la sută. Bărbaţi şi femei, tineri şi vîrstnici s-au împărţit fix în două cete, comentînd pînă seara de partea cui era dreptatea. Şi pentru că ne aflăm la capitolul procente, pot să spun că jumătate — jumătate nu s-a izbutit să se împartă pînă în cele din urmă, adică pînă la închiderea amintitei grădini de vară. Valeriu Gorunescu s-a lipsit de ultimele două zile, mutîndu-se cu tabel cu tot în apartamentul său proprietate personală din Drumul Taberei. Distinsul traducător, Dudu Olariu, a încercat să ia legătura telefonică cu Bucureştiul (în ce mă priveşte, nu cunosc amănunte legate de acest punct al problemei.) Plecarea m-a întristat. Majoritatea scriitorilor aveau cîte un neam cu maşină — fie personală, fie de instituţie — cu care s-au grăbit să vină să-i care pe la casele lor, perfect refăcuţi şi buni de aşezat la masa de lucru. Noi ne-am întors cu trenul. Pînă o să am şi eu pe cineva cu maşină, drumul pe calea ferată mi se pare mult mai deconectant. La vagonul restaurant n-am putut prinde o masă, aşa că am rămas în picioare pe culoar. Era accelerat cu locuri, dar toate agenţiile de pe litoral vînd locuri. Poţi să-i scoţi ochii unui om pe care nu l-ai văzut în viaţa ta pentru simplul motiv că stă pe locul tău? Ori poate să ţi-i scoată el ţie? Ar fi prea de tot, mai ales că te întorci din vacanţă. Şi la urma urmei, uneori chiar şi în viaţă ne ocupăm unii altora locurile, măcar că nu avem bilete pentru ele!...

— Domnule, mi-a zis prietenul meu, mutîndu-se de pe un picior pe altul, cu privirile pierdute undeva în nemărginirea Bărăganului, tu te-ai văzut cu ochii tăi trecut pe tabelul lui Gorunescu?...

— Ca să fiu sincer, nu. Da, am toate motivele să cred că cel care mi-a spus că mă trece, n-a făcut o glumă.

— Ei, vezi? hotărî el atent la explicaţia pe care mă străduiam s-o alcătuiesc cît mai veridică, bănuiam eu. Află de la mine că nici tu n-ai fost trecut pe tabel pentru excursia la Istanbul. De-aia a plecat el cu două zile mai devreme. Tabelul era pentru seria care a venit după noi. Oameni cu nume mult mai sonore! Da’ am să-l caut la Bucureşti. Nu se poate să nu dea ochii cu mine. Îl învăţ eu minte!... După aceste ultime cuvinte a început să-mi explice cu lux de amănunte cum pe vremea cînd era într-a opta la liceu, a vrut să-l păcălească un coleg, dar nu i-a mers. Ar fi însemnat să fiu nebun ca să-l contrazic...

Snagov — ianuarie 1976 — la un an fără o lună de la cele întîmplate, dar fără aprobarea alcătuitorilor de tabele pentru unu — cinsprezece ori clnsprezece — unu, nu mă aflu în nici una din seriile care vor merge anul acesta la vila scriitorilor de la Neptun. Nu-I nimic; stau acasă...

Constantin Georgescu

(Perpetuum Comic 1983)