Emil Cioran - Amintiri din copilărie

Aparent lipsit de tact, de acea ştiinţă a vieţii încă nenăscute, căutînd să găsească absolutul în imediat, E. M. Cioran apare în ansamblul „naturii” ca un episod, ca o digresiune, ca o erezie, ca un trouble-fête, ca un extravagant sau un rătăcitor, un mare Don Quijote al filosofiei contemporane, care are totul complicat, chiar şi teama, devenind la el frică de sine, spaimă. În faţa soartei de a muri sedus de infinit.

Lansîndu-se în aventura conştiinţei, pe drumul singular al personalităţii sale întru cunoaşterea fiinţei, E. M. Cioran, la cei şaptezeci şi patru de ani ai săi (n. în 1911, la Răşinari) a ajuns prin experienţă epuizantă la antipodul inocenţei sale originare. „Nu ştim, nu putem fi siguri şi nimeni nu ne poate confirma dacă a sa cădere din eternitate în timp, în acea nedeterminare permanentă, măsură unică mai aproape de încercarea continuă de înţelegere a însăşi eternităţii, este o posibilitate de a ne întoarce la puritatea originară, pentru a începe o nouă retrăire a vieţii, fără repetarea experienţelor neizbutite adunate în pomul cunoaşterii; dacă este drumul esenţei pe care viaţa îşi grăbeşte paşii nesiguri de imediat, de necunoaştere, de speranţă în devenire, în ajungere la perspectiva eternă a manifestării fiinţei ca desfăşurare a neidenticului. Perspectivă în care o boare de ireal, o adiere plăcută, de neterestru, ce foşneşte uşor în arborele vieţii, ne-ndeamnă, ne-mpinge spre marea aventură a absolutului.

Dar ceea ce putem afirma cu siguranţă este că întreaga spiritualitate românească, experienţa şi mentalitatea de „acasă” au constituit, şi sînt în continuare un suport solid pentru filozoful solitar, l-au susţinut permanent în aventura întreprinsă, în propriul său labirint interior pentru a găsi un răspuns la marile întrebări dintotdeauna: omul, existenţa, raţiunea, civilizaţia, timpul, moartea etc.

Cînd este observat cu atenţie, în timpul „absenţelor” sale, în acele momente, cînd „cursa-ncetineşte” sau se termină, se poate desprinde din privirea sa exasperarea sau remuşcarea de a se fi creat impresia că şi-a uitat ţara.

Din „De l’inconvénient d’être né” (Gallimard, 1973) prezentăm astăzi cîteva „amintiri din copilărie” şi aforisme:

Locuiam la ţară, mergeam la şcoală şi, ca un detaliu foarte important, mă culcam în aceeaşi cameră cu părinţii. Seara, tatăl meu avea obiceiul să-i citească mamei. Deşi era preot, ei îi citea de toate, gîndindu-se, fără-ndoială, că la vîrsta mea, nu înţeleg. În general, eu n-ascultam şi adormeam, dacă nu era vorba de vreo poveste interesantă. Dar într-o noapte am ciulit urechile. Citea dintr-o biografie a lui Rasputin scena morţii cînd tatăl îi spunea fiului său:

„Mergi la San-Petersburg, du-te la mai marele oraşului, să nu dai înapoi de la nimic şi să nu crezi în nimeni, pentru că dumnezeu este un porc bătrîn”.

O asemenea enormitate în gura tatăului meu, pentru care preoţia nu era o glumă, m-a impresionat atît de mult, precum un incendiu sau un seism. Dar îmi amintesc, de asemenea, foarte bine — şi sînt de atunci mai bine de cincizeci de ani — că emoţia mea a fost urmată de o plăcere stranie, nu-ndrăznesc să spun perversă.

❉

La cîţiva kilometri de satul meu natal se afla, cocoţat pe înălţimi, un cătun locuit de ţigani. În 1910, un etnolog ajunge aici, însoţit de un fotograf. Reuşeşte să-i adune pe locuitori, care acceptă să se lase fotografiaţi, fără să ştie ce-nseamnă aceasta. În momentul cînd li se spune să nu se mişte, un bătrîn strigă: „Să nu-i credeţi! Vor să ne fure sufletul”. Apoi se reped toţi spre cei doi vizitatori care au reuşit cu mare greutate să scape întregi. Aceşti ţigani, semisălbatici, nu erau ei India, ţara lor de origine, care, în aceste circumstanţe, vorbea prin intermediul lor?

❉

D.C... care, în satul său, în România, îşi scria amintirile din copilărie, povestindu-i vecinului său, un ţăran numit Coman, că nu va fi uitat, acesta vine a doua zi cu noaptea-n cap şi-i spune: „Eu ştiu că nu valorez nimic, dar, totuşi, nu cred c-am decăzut așa de rău pentru a se vorbi despre mine într-o carte”.

Lumea orală, cît ne este de superioară!

Oamenii (aş vrea să spun, popoarele) nu rămîn în adevăr decît pe timpul cît au oroare de scris. Din momentul în care sînt stăpîniţi de prejudecată, ei intră în echivoc, îşi pierd toate vechile superstiţii, posedaţi de o alta nouă, mai rea decît toate celelalte împreună.

❉

Fiecare familie îşi are filosofia ei. Un văr de-al meu, mort tînâr, îmi scria: „Totul este aşa cum a fost întotdeauna şi cum va fi, fără-ndoială, pînă ce n-o mai fi nimic”.

Mama, pe de altă parte, termina prin această frază testament: „Ceea ce întreprinde omul va fi regretat mai devreme sau mai tîrziu”.

Nu m-aş putea lăuda c-aş fi putut dobîndi acest viciu de regret prin gusturile mele rele. El mă precede, el face parte din patrimoniul „tribului” meu.

Ce testament, ce inaptitudine la iluzie!

❉

Cuvintele fratelui meu apropos de tulburările şi suferinţele noastre: „Bătrîneţea este autocritica naturii”.

❉

— Ce faci de dimineaţă pînă seara?

— Mă suport.

❉

Aveam douăzeci de ani. Totul mă apăsa. Într-o zi m-am prăbuşit pe canapea cu un „nu mai pot”. Mama, deja foarte preocupată din cauza nopţilor mele albe, mă anunţă că tocmai spusese o liturghie pentru „odihna” mea. Nu una ci treizeci de mii aş fi vrut să strig, gîndindu-mă la cifra scrisă de Carol Quintul în testamentul său, pentru o odihnă, dealtfel lungă, este adevărat.

❉

Dumnezeu: o boală de care te poţi vindeca, deoarece nimeni n-a murit de ea.

❉

Din copilărie am intuit scurgerea orelor, independent de orice referinţă, de orice act, de orice eveniment, separarea timpului de ceea ce el nu era, existenţa sa autonomă, statutul său special, imperiul, tirania sa. Îmi amintesc, cum nu se poate mai clar, de acea după-amiază, cînd pentru prima dată, în universul vacant, eu nu eram altceva decît scurgerea clipelor care refuzau să-şi mai îndeplinească funcţia lor proprie. Timpul se dezlipea de fiinţă în detrimentul meu.

❉

Aforismul? Este un foc înăbuşit. Se-nţelege că nimeni nu vrea să se-ncălzească la el.

❉

A te răzvrăti împotriva eredităţii înseamnă să te răzvrăteşti împotriva a miliarde de ani, împotriva primei celule.

Fiecare opinie, fiecare punct de vedere este, în mod necesar, parţial, trunchiat, insuficient. În filozofie, şi-n orice alt domeniu, originalitatea se reduce la definiţii incomplete.

❉

Ce decepţie că Epicur, înţeleptul de care am încă nevoie, a scris mai mult de trei sute de tratate. Şi ce uşurare că ele s-au pierdut.

În româneşte de Dorel Filipescu

Din Almanahul Luceafărul 1985